„Ocãrîtoarea mitã“ în Istoria românilor (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Între ciubucuri şi marea corupţie

Alexandru Ioan Cuza a tolerat jefuirea bugetului de stat pentru cã, spunea el, altfel n-ar fi reuşit sã-şi pãstreze aliaţii. Flagelul necinstei urmãreşte destinul României ca un fir roşu de-a lungul secolelor, pînã în zilele noastre. De la gãinãriile mãrunte ale cetãţenilor de rînd, obişnuiţi sã trãiascã din mici învîrteli, mai degrabã decît din muncã onestã, dupã cum observa filozoful Dumitru Drãghicescu la 1900, şi pînã la elitele politice şi intelectuale legate ombilical de afacerile cu statul, oportunismul e adevãratul brand de ţarã al României. Nici mãcar a doua jumãtate a Secolului al XIX-lea, cea lãudatã de istorici şi intratã în memoria popularã ca o perioadã glorioasã, de renaştere şi reforme, n-a fost scutitã de gravele scandaluri de corupţie. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii, erou popular intrat în legendã ca luptãtor pentru dreptate (Ocaua lui Cuza), a fost, în realitate, una generatoare de corupţie extremã. Domnitorul se înconjurase de un cerc de aşa-zişi afacerişti – o camarilã – cu care storcea finanţele ţãrii. În ajunul cãderii lui, deputatul Constantin Boerescu prezenta, de la tribuna Parlamentului, probele zdrobitoare ale unui jaf al bugetului care poate avea corespondent doar în zilele noastre.

Mercurialul şpãgii: vrei la vamã, dai mai mult

Dionisie Fotino, grec aflat în slujba boierului Dinu Filipescu, a scris, în jurul anului 1820, in document în care prezenta  numeroase statistici. Printre altele, Fotino consemna veniturile dregãtorilor, precum şi mercurialul şpãgilor care asigurau cumpãrarea funcţiilor în Ţara Româneascã: prefectura din Dîmboviţa costa 4.000 de lei, cea din Ialomiţa – 3.000 de lei, cea din Nucşoara – 4.000 de lei, cea din Cîineni – 14.000 de lei (zonã de graniţã cu Transilvania, vama fiind, pînã în zilele noastre, un loc foarte rîvnit de funcţionari). În schimb, Vornicul din Ţara de Sus aduna o avere de 53.500 de lei pe an, iar cel din Ţara de Jos – 63.000 de lei. Pe lîngã aceste ciubucuri, mai intra şi salariul oficial, de la stat, de 500 de lei pe lunã.

„Armata românã, o lume a corupţiei“

Ca şi acum, imaginea României în general era, în prima parte a Secolului trecut, cea a unei ţãri extrem de corupte. Bine informat asupra situaţiei din ţara noastrã de cãtre Serviciile Speciale germane, dictatorul Adolf Hitler avea, conform secretarei sale particulare, Christa Schroeder, o pãrere foarte proastã despre România. Prin contrast cu mareşalul Ion Antonescu, ceea ce se întîmpla în ţarã cãpãta o culoare şi mai întunecatã: „Hitler admira mai ales caracterul corect şi incoruptibil al lui Antonescu, calitãţi ce contrastau puternic cu metodele şi uzanţele dragi compatrioţilor sãi. Singurul reproş pe care i-l aducea era lipsa de fermitate în conducerea afacerilor interne ale ţãrii sale. Armata românã era, în opinia lui Hitler, o lume a corupţiei şi a trãdãrii“.

Jaful în vremea lui Cuza

În 3, 4, 8 şi 10 ianuarie 1866, dupã cum descrie Alex Mihai Stoenescu în „Istoria loviturilor de stat din România“, Boerescu, asumîndu-şi toate riscurile într-un regim cezarist precum cel instituit de Cuza, a vorbit despre modul în care domnitorul amînase abuziv intrarea în vigoare a noului Cod Civil, pentru ca mai mulţi cetãţeni strãini sã dobîndeascã proprietãţi în România, dupã ce mituiserã camarila domnitorului. Monopolul fabricãrii mãsurilor şi greutãţilor le fusese încredinţat, pe ascuns, fãrã licitaţie, cetãţenilor strãini Louis Lemaître şi Bergman, iar statul român se obliga sã-i despãgubeascã, dacã nu-şi vindeau toatã marfa! Monitorul Oficial, fabricile de armament, amenajarea albiei pentru rîul Dîmboviţa, construirea unor şosele – totul se fãcuse fãrã licitaţii, la preţuri exorbitante pentru stat, de cele mai multe ori spre beneficiul unor strãini aflaţi în legãturã cu camarila. „Pare imaginea unui jaf generalizat. Toate aceste acte de corupţie au sleit finanţele statului şi au introdus, cu întreaga sa forţã, sistemul birocratic“, concluzioneazã Stoenescu. Remarca fãcutã de Cuza dupã abdicarea sa forţatã spune totul despre continuitatea în rãu a clasei politice româneşti, acum şi întotdeauna. „M-ar fi rãsturnat de mult partidele dacã aş fi fost aspru cu toţi aceia care pradã ţara, cãci afarã de cîteva excepţii onorabile, dar netrebuincioase în lucrãrile ţãrii, ceilalţi nu cautã în drepturile pe care le cer decît mijlocul de a despuia ţara“. Aceasta este afirmaţia lui Cuza, citatã de istoricul Maria Georgescu, care concluziona: „Avea convingerea realistã cã nimeni nu-i putea fi credincios în România acelor timpuri, dacã nu era interesat. Ca urmare, a cultivat şi tolerat în jurul sãu, mai ales în ultimii ani de domnie, o camarilã formatã din profitori de tipul lui Liebrecht, Docan, Pisoschi ş.a.“.

(va urma)

MATEI UDREA („Adevãrul“)

COMENTARII DE LA CITITORI