„Ocărîtoarea mită“ în Istoria românilor (4)

in Alte știri

Carol al II-lea, personificarea necinstei

Nici venirea lui Carol I n-a scutit ţara de astfel de episoade. Cazul construcţiei căilor ferate este cel mai scandalos dintre actele de corupţie care au slăbit România. Presa vremii gemea de anchete şi dezvăluiri în privinţa felului în care mai ales liberalii se abonau la contractele cu Statul şi manipulau legile în aşa fel încît să obţină beneficii maxime. Personificarea corupţiei interbelice a fost, însă, în România, regele Carol al II-lea. Acesta a fost adevăratul inventator al multora dintre practicile de „sifonare“ a banilor publici de astăzi. Înconjurat de o clică de afacerişti, monarhul, care a condus ţara între 1930 şi 1940, s-a dovedit de o lăcomie greu de imaginat. Actele sale de corupţie au ruinat bugetul, au frînat dezvoltarea ţării şi au slăbit extrem de grav capacitatea de apărare a României, exact înaintea celui de-al doilea război mondial.

Răsuflarea otrăvită a Bizanţului

Sofisticata civilizaţie bizantină, descendentă a celor mai importante culturi ale antichităţii europene – cea greacă şi cea romană – a cucerit, fără nici o problemă, mintea şi sufletul populaţiilor cu care a intrat în contact, inclusiv pe invadatorii turci. Dar, odată cu preluarea culturii, a organizării şi a stilului de viaţă ale celei mai evoluate societăţi existente la acea dată, aceste popoare (între care şi locuitorii de la nordul Dunării) şi-au însuşit şi moravurile care au dus la căderea Imperiului Bizantin.

Fluxul grecesc către Ţările Române

Pe meleagurile româneşti, corupţia şi discordia au ajuns „la pachet“ cu religia ortodoxă, cu elementele de civilizaţie bizantine şi, mai apoi, cu emigranţii greci refugiaţi după căderea Constantinopolelui. În acest caz, momentul de cotitură pare să fi fost decizia domnitorului Ţării Româneşti Nicolae Alexandru (1352 -1364) de a renunţa la Catolicism în favoarea Ortodoxiei. Dictată de interese politice (obstrucţia regelui ungar, care era şi suzeranul domnitorului român, în legăturile acestuia din urmă cu papalitatea), alegerea de atunci avea să influenţeze, decisiv şi pentru vecie, traiectoria Ţărilor Române. A fost momentul în care românii s-au legat de bizantinii şi de grecii care conduceau acest stat, renunţînd la tutela spirituală a Occidentului. Nicolae Iorga (marele istoric avea chiar el origini greceşti) menţiona, în „Bizanţ după Bizanţ“, că marile familii bizantine nu s-au stins după ocuparea Constantinopolelui de către turci, la 1453, ci, unele dintre ele, s-au refugiat în Ţara Românească şi Moldova, singurele ţinuturi ortodoxe rămase – la acea dată – încă neocupate de turci. Ulterior, domnitorii români au devenit mari ocrotitori şi finanţatori ai mînăstirilor ortodoxe de pe întinsul fostului Imperiu Bizantin (această situaţie s-a menţinut pînă la apariţia Rusiei ca mare putere). În sfîrşit, de la începutul anilor 1700, odată cu startul epocii fanariote, acest flux grecesc dinspre Constantinopole către meleagurile româneşti a devenit aproape sufocant. Timp de un secol, la nivelul clasei conducătoare s-a realizat o contopire între elementul grec şi cel autohton. Boierii erau încîntaţi să-şi căsătorească odraslele cu educaţii venetici veniţi din Fanar, iar grecii scăpătaţi – dornici să parvină.

„Hospodarii greci sînt oameni intriganţi“

Dumitru Drăghicescu îl cita, în „Din psihologia poporului român“, pe Adam Neale, călător englez la începutul Secolului al XIX-lea: „Hospodarii (domnitorii) greci sînt oameni intriganţi, de rea-credinţă şi necinstiţi. După ce petrec mai multe luni tîrîndu-se josnic pe la Curtea vizirilor turci, după ce îi cîştigă pe aceştia prin mulţimea darurilor şi a linguşirilor, învingîndu-i pe rivali prin mijlocirea calomniei şi vorbelor de rău, ajung să fie numiţi, mai întîi, Dragomani la Curte (n.r. – în Istanbul) şi apoi guvernatori în Moldova şi Valachia. Ei plecau la domniile lor ciuruiţi de datorii făcute pentru ca să-i conrupă pe membrii Divanului turc, înconjuraţi de o mulţime de rude leşinate şi de trîntori morţi de foame, şi îi despuiau pe bieţii ţărani spre a îngrăşa creaturile lor“. La aceeaşi concluzie au dus şi cercetările istoricului Neagu Djuvara, sistematizate în lucrarea „Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne“.

(va urma)

MATEI UDREA („Adevărul“)

COMENTARII DE LA CITITORI