Ochii şi urechile Împăratului

in Lecturi la lumina ceaiului

Profesorul Turbatu era obsedat de o întrebare, căreia, deşi o sucise pe toate părţile, nu-i aflase răspuns cu nici un chip. De fapt, pă persoană fizică, vorba unui clasic în viaţă, găsise de mult explicaţia – cum dracu să n-o găsească? Problema începea cînd comuta pă persoană psihică, subconştientul lui refuzînd să accepte că, pe stil nou, pînă şi aşa ceva devenise posibil:
După foarte ciudata îmbîrligătură a răpirii ziariştilor, urmată de fuga din ţară a „grav bolnavului” Omar Haissam, Serviciile Secrete cum de scăpaseră, domnule, arăboiul din ochi?!…
Iar, după nişte ani, deşi situaţia părea a fi una copy paste (cu inculpatul tot grav bolnav, tot dus de braţe de două matahale, că singur nu putea merge, tot cu un morman de dosare penale), cînd Instanţa îl lăsase pe Dan Adamescu să plece liniştit în străinătate, Serviciile tot nu avuseseră nimic de obiectat? Dar dacă şi individul acesta ar fi dispărut, precum Codruţ Marta, în „triunghiul Bermudelor“?! Sau, asemenea lui Cocoş, ar fi trebuit căutat cu lampa lui Aladin prin Dubai?
O fi ştiind ceva Codruţa Kövesi-Cattani, dacă şi-a permis să mîrîie public înspre SIE…
Mai avea profesorul o nedumerire, auzind că, din cîte se spunea, la noi ar funcţiona cele mai multe Servicii Secrete din lume. Cică vreo 7 la număr! Şi cei mai mulţi agenţi pe cap de locuitor…
Ce-or face cu atîţia „acoperiţi“, pe metru pătrat de ţărişoară?! Nu s-or călca pe picioare?
Deşi contrazis de pîrdalnicul subconştient, profesorul întrezărea şi aici un posibil adevăr:
Se spionează unii pe alţii, că altceva nu prea văd, domnule! Păi, noi, ăştiălalţii, mai avem vreun secret?! Ne punem poalele-n cap, şi ne pîrîm străinătăţii, peste tot pe unde ne ducem!
Ce va fi pînă la urmă cu Adamescu, odrasla unei familii de evrei pricopsiţi din Râmnicu Vâlcea, băiat descurcăreţ, care, la nici 30 de ani, aproviziona cu alimente cantina ICECHIM a coanei Leana, rămîne de văzut. Profesorul nu excludea ca, finalmente, tipul ori să fie achitat pe motive medicale, ori să primească o pedeapsă simbolică. Ispăşită, foarte probabil, în arest la domiciliu.
La banii lui, ar fi vreo problemă să-l scoată basma curată? Poate chiar iresponsabil! Sorin Oprescu, Albă ca Zăpada de pînă deunăzi, nu se îmbolnăvise, fără speranţă, fix a doua zi după arestare? Şi nu redevenise funcţional, ba şi eligibil, fix a doua zi după „lăsarea la vatră“?!
Cum s-a încheiat afacerea Haissam, se ştie. Pe partea ziariştilor, se lăsase cu happy-end, în sensul că oamenii fuseseră salvaţi. Dacă salvaţi o fi cuvîntul potrivit… Cît priveşte tărăşenia în sine, se pusese batista pe ţambal, culisele ei fiind secretizate pentru o jumătate de secol!!
La mînăreala de tip Haissam şi la asasinarea lui J.F.Kennedy ce s-a mai procedat astfel! Deşi acum, din fericire, nici nu murise nimeni, nici nu fusese la mijloc vreo problemă de Stat. Păi, dacă aşa stau lucrurile, ce anume ar putea justifica, domnule, această nemaintîlnită punere sub obroc?!
Şi iarăşi subconştientul, bată-l vina!, refuza să accepte răspunsul… Spray-ul paralizant al unor postaci, nu din cale afară de abili, pulveriza ideea că, pe de o parte, anumite relaţii inter-statale nu ar trebui afectate. Iar pe de alta, că numele ofiţerilor sub acoperire implicaţi în dandanaua asta urît mirositoare nu pot fi deconspirate în ruptul capului.
Zău, domnule? Atît de mare era secretul, încît tot tîrgul vorbea că domnul Coldea de la SRI plecase în Irak maior, şi se întorsese general-maior! Mă rog, putea fi doar gura lumii slobodă…
Ohanesian, unul dintre ziariştii răpiţi, era însă de părere că lucrurile sînt îmbîrligate pe o altă direcţie. Şi că Haissam, ajuns la capătul răbdării în puşcărie, ar fi dispus să dea totul pe goarnă! La fel şi procurorul Nastasiu, „promovat“ pe post de Stan Păţitul. Şi atunci, noul preşedinte, domnul K.W.Iohannis, n-ar putea decide, simplu ca oul lui Columb, anularea ciudatei secretizări?!
Nu vrea el, nu-l lasă legea să o facă, ori îi dă peste mînă Marele Licurici?…
O rezolvare a enigmei ar fi putut veni şi dinspre Vadim, care depusese o plîngere penală împotriva lui Traian Băsescu. Din păcate, Tribunul murind subit (Ciudată coincidenţă, domnule – taman cînd să demareze procesul!), plîngerea avea toate şansele să zacă mult şi bine prin cine ştie ce sertar, cum zăcuseră atîtea şi atîtea alte dosare. Ori chiar să-şi doarmă somnul de veci, lîngă cel ce o formulase. Iată însă că, surpriza etapei!, împricinatul Băsescu afirma textual la televizor:
În intervalul 1997-2001, Victor Viorel Ponta a fost ofiţer sub acoperire!
Ce faceeee?!… Staţi o clipă, stimabililor, că acum nu mai e o simplă bîrfă la colţul străzii, ci un anunţ oficial! Acoperirile astea sînt atît de importante, încît trebuie secretizate 50 de ani, sau pot fi dezvăluite oricînd, de oricine, după cîteva pahare în plus, ori din cine ştie ce alte cauze?!
Aaa, dacă acoperitul s-ar fi descoperit singur, de bună voie şi nesilit de nimeni, cum a făcut-o, în direct şi la ore de vîrf, lent-colonelul Robert Turcescu, ar fi fost cu totul altceva! Dar nu, nici aşa lucrurile n-ar fi fost deloc în ordine… Da’ deloc-deloc-deloc! Bunăoară, agentul acela american, şi el sub acoperire, Eduard Snowden, care, de asemenea, se autodeconspirase într-o escală la Moscova… Pricepînd după aia că, de tîmpit ce era, se băgase într-un rahat mare cît Kremlinul şi Capitoliul la un loc, ceruse azil politic prin Bolivia sau Venezuela! Iar, pînă una-alta, se dădea pierdut prin Rusia. Dacă o mai fi fost pe-acolo şi pă persoană fizică, nu doar declarativ. Cu siguranţă nu ajunsese înapoi în SUA, că-l făceau Serviciile Secrete hot-dog cît ai zice shit! Peste tot în lume, şi de cînd lumea, regulamentele acestor unităţi de elită sînt drastice, iar trădarea nu-şi află iertare! Pe cînd la noi, auto-denunţatul trecuse liniştit de la B1, la nu se mai ştie ce altă televiziune. Îl înjura Radu Banciu mai rău decît pe Adrian Năstase? Ei, şi?! Ştergea cu el pe jos, aproape seară de seară, şi Mircea Badea? Ei, şi?! Tipul n-avea treabă cu Bolivia-Venezuela, nici cu Badea-Banciu, predînd cursuri de vară-toamnă-iarnă-primăvară pe blogul personal. Sau acordîndu-i note Codruţei Kövesi, după ce (întîmplător, desigur) se întîlnise pe stradă cu un reporter TV.
Aşa stînd lucrurile, Turcescu chiar fusese ofiţer sub acoperire, domnule? Sau se dăduse şi el mare-n parcare, sperînd să nu rămînă în memoria colectivă doar „un ăla care aude voci“?…
Dacă bătuse cîmpii, problema trecea în competenţa Ministerului Sănătăţii. Vorba vine, competenţă… Dar dacă individului nu-i vorbise gura fără el, ci chiar fusese ofiţer acoperit, daravela se complica: Serviciile Secrete române o lăsaseră mai moale decît restul lumii? Pînă şi aceşti aşi anonimi ajunseseră o societate cu răspundere limitată?!… Nu tu regulamente riguroase, nu tu controale psihiatrice, care să pună la colţ fie încălcarea confidenţialităţii, fie „zurgălăii la scufiţă“?
Cum, însă, pe stil nou, nici marii delapidatori nu mai ştiau ce-i aia o puşcărie severă, de care să le fie groază, ce să mai vorbim discuţii, domnule? Înseamnă că s-a dat liber la orice!
Ce-i drept, rămînînd în „branşă“, lucrurile puteau fi privite şi din alt unghi: dacă ditamai inodor-incolorul boss al unui Serviciu Secret a putut fi numit la ceas de seară, pe colţul biroului, doar pe bază de sufleţel… Poate şi de niţel trupuleţ, că, vorba aia, bărbaţi sîntem, pulării părtăm… Amănunt deconspirat, hăhăind cu gura pînă la ochiul stîng, de însuşi şeful de atunci al Statului!!
Deci, dacă şi la nivel de şef mergea pe „stilul Dorel“, ce mai conta un agenţel oarecare?
…Invitaţii unei emisiuni TV dezbăteau cîteva stenograme bombă, ajunse (tot întîmplător, desigur) în posesia unor jurnalişti de investigaţii. De pildă, cu referire la ALRO, se vorbea despre foarte multe milioane de dolari, învelite în foarte multe folii de aluminiu. Doi dintre ruşii implicaţi în tărăşenie, tot pomeneau în convorbirile lor telefonice de un anume Profesor. Că, dacă nu aprobă el, nu se poate face nimic, că numai Profesorul taie şi spînzură. Pe de altă parte, şi Omar Haissam, în discuţiile lui cu Yassim, sau cum naiba-l chema pe doctorul acela, care cică-i umflase averea, tot de un anume profesor pomenea; numai Profesorul face, numai Profesorul drege…
Pe sărmanul profesor Turbatu îl năpădiră, dintr-odată, palpitaţii şi valuri de sudoare rece:
La cum interpretează ăştia stenogramele, să nu mă trezesc dracului chemat şi eu pe la DNA!
Că, dinspre Big Brother, era posibil orice! Englezii întocmiseră deja un dicţionar al celor 50.000 de cuvinte care te puteau umple de bube dulci. În sensul că Serviciile Secrete le-ar fi putut suspecta a fi coduri teroriste. Tu, bietul de tine, spuneai gogonele, iar băieţii decodau că ai fi vorbit despre grenade, pe care intenţionai să le arunci săptămîna viitoare, în mijlocul maratonului de la… Mă rog, în mijlocul unui maraton. Drept care, a doua zi, în zori, te şi trezeai cu mascaţii la uşă; dacă mai aveai uşă, în cazul în care nu răspundeai la somaţii timp de
5 secunde!
Nimic nou sub soare, domnule. Geniul lui Mihai Eminescu anticipase chestia asta, cu un secol şi jumătate înainte, mai ceva decît Jules Verne! Dovadă poezia SCAPĂ CINE POATE:
De la oricare-un snop de fraze seceri, apoi le răsfoieşti, filă cu filă.
…Pe ecran apărea acum Alina Gorghiu, vociferînd graseiat-piţigăiat fiindcă se alocaseră doisprezece milioane de euro, pe nu se înţelegea ce anume. Era prea mult – too much, ar zice engleziţii lui elevi pe stil nou- pentru nervii şi timpanele unui profesor de Limbă Română! Pufni iritat: Cucoană, dacă-i vorba de milioane, nu se zice… marinel. Se zice douăsprezece!

SORIN SATMARI
(Din volumul S.C.ARAOŢCHI S.R.L.)

COMENTARII DE LA CITITORI