Oedip, regele blestemat

in Lecturi la lumina ceaiului

În concepţia elinilor, destinul era hotărît de zei. Mai precis, de zeiţele Moire (la romani – Parce). Chiar şi Zeus se temea de ele. Cîndva, Laios, regele Tebei, îl răpise şi îl împinsese la moarte pe Crisipos, fiul regelui Pelops, din Pisa. De aceea, mîniat şi îndurerat, Pelops îl blestemase pe Laios să ajungă să fie ucis de fiul său… Chiar şi zeii Apollo şi Hera au pus umărul la împlinirea acestui blestem. Anii au trecut, şi regele Laios nu era fericit lîngă soaţa lui, prea frumoasa Iocasta, fiindcă nu aveau copii. Şi ce nu încercaseră, pe unde nu umblaseră şi cîte leacuri nu folosiseră, dar tot degeaba. De aceea, într-o bună zi, ei s-au dus la Oracolul Pytia, de la Delphi, preoteasa lui Apollo, pentru a-i cere părerea. Dar, mai bine nu se duceau, căci au primit o veste cumplită: vor avea un copil, care, fără să ştie, îşi va ucide tatăl şi se va căsători cu mama sa, împlinindu-se, astfel, teribilul blestem.

Laios era îngrozit. Ca să preîntîmpine această nenorocire, o vreme, cei doi soţi au stat departe unul de altul. Totuşi, pînă la urmă, Iocasta a născut un fiu. Cum părinţii nu s-au îndurat să-l ucidă, Laios a dus copilul pe Muntele Citeronului şi l-au lăsat acolo, legat de picioare, poate îl vor mînca animalele sălbatice. Dar un păstor a găsit copilul, i-a dat numele de Oedip (,,Picioare umflate”) şi l-a adus drept ofrandă lui Polibos, regele Corintului, care, neavînd copii, l-a şi adoptat. Anii au trecut, şi Oedip a devenit un tînăr chipeş şi voinic. Însă, într-o zi, el a aflat că regele Polibos şi soţia lui, Meropeea, nu-i sînt părinţi naturali, fiindcă el este un copil găsit. A mai aflat şi că îl aşteaptă un destin crud. Prin urmare, a plecat din Corint şi s-a îndreptat spre Delphi, ca să afle adevărul. ,,Oedip, ai o soartă îngrozitoare, i-a spus Pytia; îţi vei ucide tatăl şi te vei căsături cu mama ta…

Din căsătoria voastră vor rezulta 4 copii, blestemaţi de zei şi urîţi de toţi oamenii…”. Devastat de durere, tînărul a plecat spre Teba, abia tîrîndu-şi paşii, ca un pribeag fără căpătîi. Dar, la poalele Muntelui Parnas, a întîlnit, pe o cărare îngustă, un car cu un bătrîn. Furios că nu i se dădea întîietate, ca fiu de rege, Oedip i-a ucis pe bătrîn şi pe toţi însoţitorii lui, fără să ştie că acela era tocmai Laios, tatăl său natural. Şi aşa s-a împlinit jumătate din voinţa ursitei. Odată ajuns la Teba, Oedip s-a cutremurat de suferinţele cumplite prin care trecea poporul teban: pe de o parte, se zvonise că Laios, regele lor, tocmai fusese ucis de un necunoscut, iar, pe de altă parte, un Sfinx ucidea, zilnic, oameni nevinovaţi. Monstrul – cu cap de femeie, trup de leu şi nişte aripi uriaşe – se aşezase la marginea cetăţii şi îi silea pe toţi drumeţii să-i dezlege o ghicitoare:

,,Cine merge, dimineaţa, în 4 picioare, la prînz, în 2 şi, seara, în 3?”. Nimeni, pînă atunci, nu lămurise misterul, de aceea, sîngele şi lacrimile curgeau şiroaie. Numai Oedip a fost în stare să găsească răspunsul corect: „Omul, în cele 3 ipostaze ale existenţei sale – copilăria, maturitatea şi bătrîneţea“. Sfinxul s-a aruncat în valurile Mării, iar poporul, recunoscător, l-a pus pe Oedip rege al Tebei. Urmarea a fost că s-a căsătorit cu Iocasta, regina văduvă, împlinindu-şi, astfel, cumplitul destin. Din această legătură blestemată au rezultat 4 copii: Eteocle, Polinice, Antigona şi Ismena. Oedip a condus Teba vreme îndelungată, dar, pe neaşteptate, o molimă teribilă s-a abătut asupra locuitorilor. Negăsind leacul, regele l-a trimis pe Creon, fratele Iocastei, la Oracolul din Delphi, să ceară ajutorul. Răspunsul a fost că va trebui să fie izgonit din cetate omul care încă nu a plătit pentru păcatele sale şi care, în felul acesta, atrăsese urgia asupra Tebei.

Dar vinovatul era tocmai bătrînul rege Oedip. În scurt timp, toată lumea a aflat secretul blestemului care a dus la crimă şi la incest. Ce a urmat – se ştie: Iocasta s-a spînzurat, iar Oedip şi-a scos ochii, să nu mai vadă nici lumina soarelui şi nici chipul celor 4 copii ai săi. Şi aşa, orb, Oedip a plecat peregrin prin lume, însoţit doar de Antigona, credincioasa lui fiică. Împreună, cei doi au ajuns la Colona, în Crîngul sacru al Eumenidelor, de lîngă Atena. (Eumenidele – cunoscute şi sub numele de Erinii, sau Furii – erau zeiţele Răzbunării. Aveau capul plin de şerpi încolăciţi. Ele dezlănţuiau războaie, epidemii, inundaţii, valuri de secetă şi foamete). Atunci, Oedip a înţeles că va muri curînd, fiindcă aşa i se prezisese: că îşi va găsi sfîrşitul în crîngul sacru al unei zeiţe. Pentru el, însă, moartea nu va fi o izbăvire, ci o nouă pedeapsă, căci avea să fie martor la uciderea reciprocă a copiilor săi, Eteocle şi Polinice. Vicleanul Creon va profita de situaţie, punînd mîna pe tronul Tebei, iar pe cei doi fraţi, Eteocle şi Polinice, i-a vrăjit astfel încît i-a făcut să se ucidă unul pe altul, într-un duel. Iar cînd Antigona, găsindu-le rămăşiţele, i-a îngropat după datină, uzurpatorul Creon a condamnat-o să fie îngropată şi ea, dar de vie.

Însă aceasta, demnă, şi-a luat singură viaţa. Antigona simbolizează dragostea filială şi fraternă, dusă pînă la sacrificiul suprem. Despre drama acestui personaj celebru au scris mari condeie ale lumii: Eschil – ,,Laios”, ,,Oedip”, ,,Cei şapte împotriva Tebei”; Sofocle – ,,Oedip rege”, ,,Oedip la Colona”; Euripide – ,,Fenicienele”, ,,Oedip”; Seneca cel Tînăr: ,,Oedip rege”; Corneille – ,,Oedip”; Voltaire – ,,Oedip”. Pe lîngă aceşti clasici străvechi, nu-i putem uita nici pe aceia din zilele noastre: André Gide, Jean Cocteau şi alţii. Aceeaşi temă a constituit subiect de inspiraţie şi pentru muzicieni străluciţi, precum: George Enescu (opera ,,Oedip rege”, cu baritonul David Ohanesian în rolul principal), Igor Stravinski şi Modest Musorgski. La noi, prin Vitoria Lipan, eroina principală a romanului ,,Baltagul”, Mihail Sadoveanu a adus în peisajul pastoral din Munţii Moldovei elemente din Antichitatea greacă şi egipteană (zeiţa Isis şi dragostea ei pentru zeul Osiris).

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI