OFIŢERUL ACOPERIT (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Moto: – Ce vrei să fii, puişor, cînd vei fi mare?

– Vleau să fiu ofiţel acopelit, tanti!

A patra variaţiune: Gilu avea cizme cu scîrţ

Gilu era ditamai locţiitorul politic şi o tot curta pe frumoasa şi gingaşa Mica, de pe strada noastră, fostă balerină, ajunsă acum o dactilografă mediocră la primărie. Dar Mica (,,Ia-l, mamă, tu, dacă ţi-e aşa de drag!”) nu putea să-l sufere, şi nu neapărat fiindcă avea părul rărit în creştetul capului, cît mai ales că prea umbla cu nişte cizme ca de Taras Bulba, care scîrţîiau enervant. Mica avea două surori mai mici, şi amîndouă îşi aşteptau rîndul la măritiş: pe Gora (care se născuse cu o chestie urîtă pe obraz, deci, cu slabe speranţe la pirostrii) şi pe Tuţi, elevă de liceu, plămădită din alt aluat: roşcată, cu ochii verzi, sînii mari şi dantura perfectă. De obicei, Gilu venea în vizită cu o Pobeda gri-petrol, cu perdeluţe şi şofer în uniformă. Aducea flori şi prăjituri. În dimineaţa aceea, el se dădu jos din maşină, ţinînd în lesă un cîine lup, parcă-l văd, cît un măgar, negru şi cu botniţă asortată. Tocmai primise o funcţie de răspundere şi mai mare (dovadă, cîinele) şi credea că sosise clipa să o ceară pe Mica de nevastă. Tuţi era singură acasă. Ieşise în curte doar în furou, pusese ligheanul pe un scaun şi se spăla pe cap. În lighean aruncase şi cîteva frunze de nuc, şi săpunul îi intrase în ochi… De prisos să mai spun că, neexistînd vreun martor la presupusul incident petrecut printre tufele de stînjenei şi de regina-nopţii, plîngerea a fost aruncată la coş.

Ultima variaţiune: Surprinzător, Cireşica se revoltă

Cireşica Măglaşu era înaltă, blondă şi cu buzele cărnoase. Buzele alea aminteau oarecum de legendara poetă Sapho, din cartea de Latină, unde apăruse o reproducere după un basorelief descoperit la Pompei. Cireşica repeta anul IV. Fată săracă, se cuplase cu un securist, ce-i drept, însurat şi cam trecut, dar o persoană singură şi în acele vremuri. Omul o iubea foarte mult şi, uneori, o spiona la cursuri, din fundul amfiteatrului. Cînd ieşea din examen cu vreun 5 sau fără nici o notă (căci aşa era pe vremea aceea, dacă picai examenul, profesorul nu-ţi mai cerea carnetul de note), deci, pe vremea aceea, Cireşica scotea alt carnet şi, pentru un Kent, ne ruga să-i trecem o notă mare, altfel, dacă mai rămînea o dată repetentă, acela n-ar mai fi luat-o de nevastă. Într-o seară, aveam curs de literatură renascentistă cu profesorul A.B., un italienist de talie europeană. Deşi ceva mai în vîrstă, profesorul îşi păstrase supleţea şi distincţia academică. Drept urmare, la sfîrşit, Cireşica s-a luat după el şi, ca o somnambulă, i-a şoptit: ,,Professore, voglio succhiarla…”. Dar italienistul, care străise mulţi ani în Occident şi văzuse multe, nu s-a intimidat numai dintr-atîta: ,,Vai a passegiare…”. (Ne-a relatat chiar ea scena.) Uneori, Cireşica ieşea cu băieţii la o bere. Se îmbăta repede şi, dacă intra în vibraţii (şi intra; nu prea, dar cam, vorba lui Creangă), ne cerea să o întindem undeva. La noi acasă, sau pe o bancă în Cişmigiu. Dar, ştiind cine-i adulmeca urmele, nu ne băgam. Numai Gogu, un băiat vesel din Filiaşi, care, în seara aceea cam amestecase berea cu romul, şi-a pierdut capul şi a rezolvat-o, de-a-mpicerili, într-o cabină telefonică. Securistul a aflat şi, pînă la sfîrşitul facultăţii, Gogu n-a mai rîs şi nici nu s-a mai atins de vreo bere…

Am reîntîlnit-o pe Cireşica tîrziu, prin 1990, cînd cu Golaniada din Piaţa Universităţii. ,,Huo, jos comuniştii!” şi ,,Moarte securiştilor!”, poate n-aţi uitat… Se mai îngrăşase, şi ochii ei, altădată fermecători, te sfredeleau cu o fixaţie ciudată. Cireşica dirija protestele antiguvernamentale, în timp ce eu eram doar în trecere pe acolo. Din vorbă-n vorbă, mi-a spus că locuieşte la Şosea, vizavi de Restaurantul ,,Doina”, şi e vecină cu Fănuş Neagu, ,,Mă, ce nebun e!”. Spre sfîrşit, după ce, în contrapartidă, mi-am divulgat şi eu starea socială – Colentina, etajul IX, liftul defect de vreo 6 luni etc. -, mi-a pus în mînă o pancartă şi m-a trimis la revoluţie: ,,Hai, mă, să-i dăm jos pe-ăştia!”… M-am uitat speriat în jur şi am luat-o la picior… ,,Un’ te duci, mă prostule?!”. De atunci, parcă am mai văzut-o o dată aşteptînd liftul cu oglinzi din clădirea Parlamentului, dar nu sînt sigur. Era vorba să candidez şi eu pentru un loc la deputaţi, dar, pînă la urmă, n-am mai încăput pe liste…

Sfîrşit

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI