OGLINDA LIBERTĂŢII

in Polemici, controverse

Pălării cu pene de cocoş (7)

Ca să-mi revin din coşmarul jafului pădurilor, m-am întors la amintiri, cînd din fluier curgeau izvoare de păduri nemuritoare, mă agăţam de felinarele din stele şi împreună cu ele adunam grămadă zilele laolaltă, plutind pe aripi întinse de zările necuprinse. Gîndul umbla ameţit de primăvară, că mai e mult pînă la vară, cînd Baba DOCHIA îşi va da jos cojoaca şi mă voi regăsi pe drumul muntelui, parfumat cu aer ozonat. Munţii au colecţionat pentru mine din Lună, Stele, Soare, izvoare din care am sorbit de cîte ori am obosit. Ca urmaşă de dac, Castelele de Brad m-au transformat într-o albină ce din amar culeg nectar, din întuneric, lumină, şi miere, din fiere.

Îmi amintesc cum, de sărbători, cînd zăpada ţesea peste case perdele de zăpadă şi flori de gheaţă în fereastră, junii din sat petreceau la Casa Comunală de dimineaţa pînă seara. Venind timpul să se însoare, mergeau la colindat la fetele de măritat, care-i visau o vară întreagă. Colceriţa trebuia să le pregătească, zilnic, masa păstorească, la loc de cinste fiind palinca bătrînă, ceapa şi pita cu slănină. Apoi, cîrnaţii şi sarmalele fierte în oala de lut mare, bulzul cu brînză rumenit pe plită şi scovarda împletită. Nunţile se ţineau lanţ pînă în primăvară, cînd oierii urcau, iară, sus la munte, în castelele de brazi care le erau fraţi.

În zilele de sărbătoare, fete şi feciori mergeau în sania împodobită cu covoare, trasă de cai albi, la gît cu zurgălăi. În liniştea de argint călătoare, pe potecile din zare, cîntecul lor răsuna în viitor şi ningea lumină. Satul meu din veac a înălţat flăcări de brad din Veşnica Natură, în care tălangile de oi sună mereu. Printre turme alunecînd, martor al bunului -simţ, oierul spunea că îl cheamă ION DE ŢARĂ, înnobilat de aerul ozonat, care nu era poluat de politică.

Un loc binecuvîntat de Dumnezeu era şi moşia unchilor mei, înconjurată de brazi, fagi şi stejari. Coliba părea casa piticilor, construită din bîrne de lemn, acoperită cu şindrilă, avînd o uşă foarte mică şi un gemuleţ pătrat. În interior era patul din trunchiuri de copac, avînd un străjac (saltea) plin cu paie şi un strai de lînă. Perna era umplută cu fîn, al cărui parfum îţi făcea somnul bun. O plită mică, masa – dintr-un butuc mare, în jurul ei butuci mai mici drept scaune. Cred că de aici s-a inspirat BRÂNCUŞI pentru „MASA TĂCERII“.

Mătuşa mea ne pregătea „specialitatea casei“: bulz cu brînză, mămăligă „garnisită“ cu tocăniţă de miel. În căni de lut – lapte de  la oi, covăsit, iar din ulcior beam apă de izvor. În spatele colibei tronau doi cireşi imenşi, unul cu cireşe roşii şi altul cu cireşe negre, amare. O binecuvîntare. Vara, veneam deseori aici, îmi plăcea ca, după cosit, să ajut la strînsul fînului şi să fac  nişte căpiţe, în interiorul cărora, seara, îmi făceam culcuş, de unde priveam harta Cerului, pe care se conturau clar stelele strălucitoare: Carul Mic şi Carul Mare, Steaua Polară, Găinuşa etc. Cine, măcar o dată în viaţă, n-a dormit într-o căpiţă cu fîn, n-a privit stelele de argint şi nu a ascultat tălăngile oilor la Răsărit, să-şi „ceară iertare“ că nu ştie ce-a pierdut.

Satul meu (Tilişca) este aşezat pe şira spinării munţilor Carpaţi, la miazăzi de oraşul întemeiat de cavalerul saxon HERMANN,  un tărîm pudrat cu aer ozonat şi albastrul sidefat, în istorie înglobat de veacul îndepărtat. Aici, norii se destramă peste sat ca o năframă, brazii brodînd cu acele lor Cerul, descifrînd misterul stîncilor de argint, din care curg izvoare cristaline, care plutesc la vale lin  ca să se scalde în Cibin. Pe-un picior din acest Plai, colţişor pierdut de Rai, tronează în ruină CETATEA DACĂ, pentru a nu putea fi contestată existenţa noastră strămoşească pe acest pămînt, de la facerea sa de către Domnul Sfînt. Nici lăcomia şi puterea habsburgă n-au putut să clintească obîrşia păstorească. MARIA TEREZA, împărăteasa, s-a resemnat, şi nu i-a subjugat pe valahii în opinci, mulţumindu-se doar cu birul luat. Aici, în codrii îndepărtaţi, pasc ciopoare de mioare coborîte din balade. Noaptea, cerul spuzit de stele scînteiază munţii cu ele, savurînd, în mirajul pădurii, miracolul dragostei şi-al urii. Din tată în fiu, oierii poartă la brîu fluierul ce doineşte peste-al munţilor creste. În satul meu, oamenii aveau frica lui Dumnezeu, iar cele 10 PORUNCI le învăţam de cînd eram mici. Cine nu le respecta, nu avea ce căuta în sat. Cu patimă se respecta orice datină din străbuni. Eu , însă, pe Cerul meu am întins ştergar de curcubeu. Cu el am şters, fără să vreau, obîrşia mea. Inima este însă un scut pentru satul în care m-am născut, unde şi acum se joacă cu foc învîrtita, haţegana şi jiana, înfrăţite de harul LUCREŢIEI CIOBANU, ce ţesea pentru oieri din munţi şi stele, veritabile perle. Pentru Hoardele barbare, înarmate cu topoare, CETATEA DACĂ este încuiată, ţinutul meu fiind binecuvîntat de Dumnezeu şi onorat de oameni, că doar sînt oameni din sat.

(va urma)

LILIANA TETELEA

COMENTARII DE LA CITITORI