OLIMPIADE DE IERI ŞI DE AZI

in Lecturi la lumina ceaiului

V-aţi gîndit?
V-aţi gîndit, mari conducători ai sportului românesc, cînd aţi desemnat-o pe excepţionala Cătălina Ponor să fie portdrapelul României la Olimpiada din Brazilia, că ea face două antrenamente pe zi şi că, în ziua deschiderii, nu va face nici unul ? Mai mult, că va face eforturi să stea în picioare o mare parte din zi, în loc să se odihnească, cum este normal, înaintea unei mari competiţii?
V-aţi gîndit că atîtea festivităţi, la care sînt purtaţi sportivii, le ia din timpul de antrenament şi odihnă – prezentarea echipamentului, prezentarea echipei României la Olimpiadă, la Preşedinţie (unde, se pare că preşedintele a avut mai multă înţelepciune decît conducătorii sportului, fiind punctual, fără să-şi ţină mult în picioare invitaţii), prezentarea participanţilor la cluburile mari de care aparţin, etc.?
V-aţi gîndit că este mai bine să vină croitorii la locurile de pregătire al sportivilor în loc să fie obligaţi sportivii să vină la croitori, pentru probe?
V-aţi gîndit că locurile de pregătire pe caniculă nu sînt potrivite pentru rezultate înalte, chiar dacă unele baze olimpice au fost create în zone în care vara este frecvent caniculă şi cînd toţi atleţii buni ai lumii sînt la altitudine? V-aţi gîndit?
OLIMPIADELE ŞI EROII LOR
Apropierea Jocurilor Olimpice de la Rio ne duce cu gîndul la Olimpiadele din Antichitate. Intenţionăm să vă relatăm despre învingătorii olimpici şi despre onorurile pe care le primeau, ei devenind adevăraţi eroi ai acelor vremuri. Mai ales că sîntem de acord cu Aristotel (Secolul IV î.Chr.) care spunea că „iubitorul de amintiri este, în oarecare măsură, un iubitor de înţelepciune“.
Încoronarea învingătorilor la Jocurile Olimpice nu se făcea cu public, ci printr-o ceremonie sobră, în faţa Templului lui Zeus, lîngă un măslin sacru, care, spune legenda, a fost sădit de Hercules. Aici, crainicul anunţa numele învingătorilor, iar judecătorul suprem le punea pe cap coroane de măslin, iar numele lor erau trecute în tablourilor de onoare ale Olimpiadelor. Doar după ce toate aceste ritualuri erau îndeplinite, învingătorii se arătau în faţa mulţimii, defilînd în aclamaţiile entuziaste ale celor prezenţi. Din acest moment, ei erau acoperiţi de cele mai înalte onoruri care se puteau acorda unui muritor. Aceştia primeau şi daruri materiale: sclavi, cai, obiecte de valoare şi chiar bani. Dar onorurile cele mai mari le primeau învingătorii la întoarcerea lor în Cetate. Se forma un cortegiu în care învingătorul olimpic sosea pe un car triumfal cu 4 cai. Campionii intrau în Cetate printr-o spărtură făcută în zid, acest lucru semnificînd că oraşul, cu un asemenea cetăţean nu mai avea nevoie de ziduri de apărare… urmau serbări. De asemenea, ei erau scutiţi de impozite, căpătau o pensie viageră, erau primiţi în locurile de cinste la festivităţi etc.
Cel mai mare poet liric al Greciei antice, Pindar, a scris peste o sută de ode consacrate învingătorilor olimpici. El compara o victorie cu aurul printre giuvaeruri sau cu soarele printre aştri. Iar Cicero, vestitul orator roman, spunea, prin anii 50 înainte de Christos, că, în ochii grecilor, o victorie olimpică era mai valoroasă decît era pentru romani o victorie militară. Învingătorilor li se făceau statui aşezate în Olympia sau în cetăţile fiecăruia, multe dintre ele păstrate pînă în zilele noastre.
De altfel, Jocurile Olimpice erau şi un criteriu de evidenţă a evenimentelor istorice. De pildă, vestita luptă de la Termopile a fost evocată şi cinstită la a 75-a Olimpiadă (anul 480 î. Chr). Cel dintîi învingător olimpic la alergare a fost Korekos, trecut primul pe lista învingătorilor în anul 776 î. Chr. De atunci, pînă la ultima Olimpiadă- anul 394 d. Chr. – au trecut 1172 de ani, adică 293 de Olimpiade, ţinute fără întrerupere. Aceasta, în timp ce Jocurile Olimpice moderne se ţin de doar 120 ani, din care trei ediţii nu nu au avut loc din cauza celor două războaie mondiale.
Am văzut fastul, onorurile şi premiile pe care le primeau în Antichitate învingătorii olimpici din care reieşea, în primul rînd, latura morală. Cei certaţi cu legea nu erau primiţi la Jocuri. Astăzi, această cerinţă nu mai este la modă. Nu te întreabă nicăieri dacă ai cazier judiciar, iar în afara cîştigurilor materiale, celelalte onoruri sînt mult reduse.
Dar să cunoaştem şi cîţiva campioni olimpici ai Antichităţii, unii dintre ei intraţi de mult în legendă. Astfel, scriitorii vremii, dar şi cei care au scris sute de ani mai tîrziu, vorbesc de vestitul Milon din Crotona care a cîştigat – notaţi bine – 6 victorii la proba de trîntă, iar la a 7 –a Olimpiadă, cînd trebuia, în finală, să se lupte cu mult mai tînărul Timasithos, acesta din urmă a refuzat. Vă daţi seama, supremaţia lui a ţinut 24 de ani, timp în care nimeni nu a putut să-l învingă, performanţă nereuşită de-a lungul timpului de nimeni. Se povestesc despre el multe minunăţii pe care le făcea pentru a-şi dovedi forţa. De pildă, ungea un disc şi stătea în picioare pe el şi nimeni nu reuşea să-l dea jos. Sau se lega la cap cu o coardă, ca o cunună, şi apoi, ţinîndu-şi respiraţia – se încorda pînă cînd legătura se rupea sub presiunea venelor umflate. Alteori, lua o rodie în mînă şi o proteja, în aşa fel încît nimeni nu putea să o ia, dar nici nu o strivea, şi, în sfîrşit, mai scriu hrisoavele, că singur şi-a ridicat statuia cioplită şi a pus-o pe soclu. Neîntrecutul Milon era şi un cugetător, făcînd parte din cercul de discipoli ai lui Pitagora. La o masă comună a acestor filosofi s-a desprins, deodată, un stîlp al sălii, care urma să-i strivească pe toţi cei ce se aflau acolo. Atunci, Milon s-a repezit, s-a vîrît în locul stîlpului, salvîndu-i pe cei prezenţi, şi apoi, printr-o mişcare abilă, s-a salvat şi el.

Silviu Dumitrescu

COMENTARII DE LA CITITORI