Omagiu lui Ionel Perlea

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Nu pot să încep eseul meu despre tulburătorul dirijor şi compozitor român, fără a aminti întîlnirea de la Milano, dintre genialul Arturo Toscanini şi Ionel Perlea, atunci cînd „împăratul Scalei“, înainte de plecarea din însorita Italie, i-a spus: „Maestre Ionel Perlea… Părăsesc această regină a teatrului liric. Doresc să vă încredinţez bagheta mea, avînd în vedere faptul că dvs. sînteţi singurul muzician multilateral, creator şi interpret care îmi poate continua, cu succes, munca“.

În felul acesta şi-a început cariera de şef de orchestră, de talie mondială, tulburătorul neotrubadur daco-roman, cu rezonanţe multiple, trecînd dincolo de spaţiu şi timp, în veşnicie, întrucît o istorie a artei dirijoratului de operă şi de muzică simfonică, din tragicul Secol XX, nu poate fi concepută fără aşezarea acestui nobil exponent al frumosului liber, într-un capitol de temelie. A excelat în interpretarea muzicii romantice italiene, reliefînd măiestria melodiei din operele lui Donizetti, Bellini, Rossini, Verdi şi Puccini, apoi, pe aceea a romanticilor francezi, în frunte cu Gounod şi Massenet, a răscolitorilor compozitori ruşi, precum Ceaikovski şi Musorgski şi, nu în cele din urmă, a muzicii „Pann-ului de la Bayreuth“ – magicianul sonor Richard Wagner.

Ionel Perlea a fost şi rămîne un muzician care a creat, ca nimeni altul, eufonia interiorizării, legată de respectul sever pentru partitură, a policromiei de nuanţe şi, mai ales, a arhitecturii de geometru sonor, pentru care lumea Euterpei relevă un accentuat spirit al proporţiei. A fost împotriva interpretărilor edulcorate ale opusurilor italiene, a intuit, de minune, psihologismul slav şi grandoarea mişcătoare a artei sonore germanice. La fel ca Enescu, înţelegea muzica precum un romantic, în ceea ce priveşte conţinutul, şi precum un clasic, în ceea ce priveşte forma. Ca orice latin, avea bucuria de a fraza cu o claritate meridională, iar ca artist format la şcoala germană, avea acea calitate rară, de a socoti lumea melodiei ca pe un lucru grav, capabil să purifice sufletul şi să însenineze inima făpturii umane, pe care el o socotea – asemenea scriitorilor din Elada – „minunea minunilor“… Dar Ionel Perlea a fost şi un excelent compozitor, iar dintre lucrările sale evidenţiez: neoromanticul Cvartet de coarde, evocatorul poem Don Quijote, dedicat, în semn de omagiu, „Ciungului de la Lepanto” – narcotizantul Cervantes –, prin care continuă, în mod creator, ultima perioadă componistică a lui George Enescu, precum şi Concertul pentru violină şi orchestră, operă de orientare expresionistă, dar pe fond spiritual românesc, care ne poartă cu gîndurile la creaţia lirică a poetului preferat, Lucian Blaga. Legat de acest aspect, se cuvine a menţiona faptul că, în cadrul muzicii expresioniste din România, Ionel Perlea a avut corespondenţe spirituale cu Zeno Vancea, Constantin Silvestri, Ludovic Feldman şi Matei Socor. Ionel Perlea a fost creatorul şcolii româneşti de dirijori de orchestră şi a insistat ca ai săi elevi să nu stabilească graniţe între muzica de operă şi cea simfonică – idee pe care mulţi dirijori români contemporani nu o aplică, din păcate…

Viaţa sa a oscilat între „hidos“ şi „sublim“. După 23 august 1944, în timp ce dirija în Germania, a fost arestat şi închis în lagăr, unde a suferit multe umilinţe. Puterea de atunci, din ţara lui Wagner, îl suspecta de spionaj, tocmai pe el, cel care niciodată nu a făcut politică… După eliberarea din lagăr, s-a stabilit în Vestul Europei şi, apoi, în SUA, unde a obţinut succese răsunătoare, nu o dată spunîndu-i-se „Sublimul Perlea“! În „obsedantul deceniu“, a fost exclus din viaţa artistică a României de gruparea Ana Pauker – Leonte Răutu. Reabilitarea lui s-a produs atunci cînd în fruntea Radio-ului s-a aflat marele muzician-patriot Vasile Donose. Din nefericire, cu excepţia omagierii de la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor, „Centenarul Ionel Perlea“ n-a avut parte de o adevărată cinstire. L-au cam uitat chiar şi Radiodifuziunea, a cărei orchestră a dirijat-o cu măiestrie, la fel ca şi Filarmonica şi Opera din Capitală. Sper ca măcar prima din instituţiile menţionate să comande o statuie pentru „sublimul Ionel Perlea“, a cărui artă rămîne un simbol al spiritualităţii muzicale daco-romane. L-am cunoscut cînd a dirijat, pentru ultima oară, în ţară, – de fapt, acel concert a reprezentat fascinantul său „cîntec de lebădă“. Atunci mi-a recitat cîteva versuri ale poetului renascentist Magardici Nahaş, dintr-o Armenie de legendă: „Fraţilor, noi toţi sîntem nişte înstrăinaţi;/ nimeni nu şi-a aflat în locurile acestea fericirea;/ Cu toţii să nădăjduim a ajunge acolo, sus,/ căci acolo e adevărata noastră ţară;/ Faceţi tot ce vă stă în putinţă aci, pe pămînt,/ pentru ca sufletul vostru să nu sufere în lumea cealaltă;/ Sfinţii să vă fie fraţi, iar îngerii, prieteni“.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI