Omul din Marte

in Lecturi la lumina ceaiului

Lucram în birou, cînd servitorul anunţă:
– Vrea să vă vorbească un domn.
– Pofteşte-l înăuntru.
Un omuleţ intră şi salută cu aerul unui biet profesoraş cu ochelari, al cărui trup firav plutea în hainele prea largi.
– Vă cer scuze pentru deranj.
– Luaţi loc.
Se aşeză şi începu:
– Trebuia neapărat să văd pe cineva şi numai dvs…. În sfîrşit… Ceea ce vă voi spune e atît de straniu, încît vă rog să mă credeţi pe cuvînt, tocmai pentru că îmi dau seama de ciudăţenia mărturisirii mele.
– Vă ascult.
– Nu, domnule, nu sînt nebun, dar am aerul rătăcit al celor care au meditat mai mult decît ceilalţi şi au depăşit puţin limitele gîndirii obişnuite. Pe lumea asta nimeni nu se gîndeşte decît la treburile lui, la averea, plăcerile, viaţa lui, adică. Dar cine gîndeşte cu adevărat? Nimeni! Oh, scuzaţi-mă! Revin la subiectul meu. Sînt aici de 5 ani. Dvs. nu mă cunoaşteţi, eu, însă, vă cunosc prea bine… N-am fost niciodată pe plaja dvs. sau la cazinoul unde vă petreceţi atîta timp. Eu îmi petrec vremea pe faleze, sînt îndrăgostit de falezele de la Etrétat. Nu ştiu altele mai frumoase, mai aducătoare de sănătate. De sănătate spirituală, vreau să spun. Un zid măreţ de stîncă pe care se aşterne, între cer şi ape, o întindere de iarbă proaspătă, la marginea uscatului, dominînd Oceanul! Cele mai minunate zile le-am trăit lungit în plin soare, visînd la 100 de metri deasupra valurilor. Mă înţelegeţi?
– Sigur.
– Atunci pot să vă pun o întrebare?
– Vă rog.
– Credeţi că celelalte planete sînt locuite?
Nu am ezitat:
– Desigur, sînt convins.
Îl cuprinse o bucurie neobişnuită, se ridică, se aşeză şi abia se stăpîni să nu mă strîngă în braţe.
– Ce noroc! Ce fericire! Cum m-am putut îndoi de dvs.? Un om care nu crede în pluralitatea lumilor locuite nu poate fi inteligent. Trebuie să fii un cretin, o brută ca să-ţi închipui că miliardele de universuri înstelate strălucesc numai spre a-l distra pe om – această gîză stupidă – ca să nu pricepi că Pămîntul e doar pulbere invizibilă în pulberea lumilor, că sistemul nostru solar se reduce la cîteva molecule de viaţă siderală ce se vor spulbera curînd. Priviţi Calea Lactee, acel fluviu de stele şi gîndiţi-vă că nu e decît o pată pe întinderea infinită! Reflectaţi la aceasta numai 10 minute şi veţi înţelege că nu ştim nimic… Nu cunoaştem decît o părticică şi nimic dincolo de ea, dar ne închipuim şi afirmăm atîtea! Ha, ha, ha! Dacă ni s-ar dezvălui dintr-o dată marele mister al vieţii extratereste… ce uimire!
În continuare, straniul vizitator îi face gazdei sale o expunere bogată despre planetele sistemului nostru solar şi în special despre Marte.
Îmi arunca cifrele cu o asemenea siguranţă, cu atîta încredere de comerciant care cunoaşte valoarea numărului, încît nu m-am putut abţine să nu pufnesc în rîs şi îmi veni să-l întreb cît cîntăresc pe Marte zahărul şi untul.
– Rîdeţi, domnule, clătină el capul. Mă luaţi drept idiot, după ce m-aţi considerat nebun! Dar cifrele pe care vi le citez sînt cele pe care le veţi găsi în toate tratatele de astronomie. Diametrul lui Marte este aproape jumătate din cel terestru; suprafaţa sa reprezintă 26% din cea a globului nostru. Volumul său e de şase ori şi jumătate mai mic decît al Pămîntului, iar viteza celor doi sateliţi ai săi arată că are o greutate de 10 ori mai mică. Or, intensitatea greutăţii, depinzînd de massă şi volum, adică de greutatea şi de distanţa dintre suprafaţă şi centru, rezultă, în mod indiscutabil, că pe acestă planetă există o stare de imponderabilitate ce face viaţa cu totul diferită, reglează – inexplicabil pentru noi – acţiunile mecanice şi face să predomine speciile înaripate. Da, domnule, fiinţa de pe Marte poartă aripi. Ea zboară de la un continent la altul, se plimbă, asemenea unui duh, în jurul universului său de care o leagă atmosfera pe care nu o poate depăşi. În sfîrşit, închipuiţi-vă planeta aceasta acoperită de plante, arbori şi animale, ale căror forme nici nu le bănuim şi locuite de făpturi înaripate, aşa cum au fost descrişi îngerii! Eu le văd zburînd deasupra cîmpiilor şi oraşelor în văzduhul auriu de acolo. Fiindcă s-a crezut cîndva că atmosfera de pe Marte e roşie, după cum a noastră e albastră, dar ea e galbenă, domnule, de un galben auriu minunat. Vă mai miraţi atunci că astfel de făpturi au putut săpa canale largi de 100 de km? Şi, pe urmă, gîndiţi-vă numai la ceea ce a realizat ştiinţa la noi de un secol încoace… doar un secol… şi vă veţi da seama că marţienii ne sînt, probabil, superiori..
Tăcu brusc, plecă ochii, apoi murmură cu voce joasă:
– Mă veţi lua drept nebun… dacă vă voi spune că… era să-i văd… chiar eu, seara trecută. Ştiţi, poate, că ne aflăm în anotimpul stelelor căzătoare. Mai ales în noaptea de 18 către 19 se văd asemenea stele; probabil în acest moment, Planeta noastră străbate resturile unei comete. Şedeam pe stînca Mane-Porte, acel enorm picior de faleză care înaintează în mare şi priveam ploaia de mici universuri de deasupra mea. E un spectacol mult mai vesel şi mai încîntător decît focurile de artificii. Deodată, am zărit deasupra mea, în imediata apropiere, un glob luminos, transparent, înconjurat de aripi uriaşe şi fremătătoare, sau cel puţin aşa mi-au părut în penumbrele nopţii. Sălta asupra unei păsări rănite, se rotea ca un titirez, scoţînd un vuiet misterior, şi părea lipsit de suflare, muribund, pierdut. A trecut pe dinaintea mea. Aducea cu o enormă sferă de cristal, plină de fiinţe îngrozite, abia vizibile, care se agitau, ca echipajul unei nave în pierzanie ce nu mai poate fi stăpînită şi se rostogoleşte din val în val. Şi globul acesta straniu, descriind o imensă curbă, s-a prăbuşit departe în mare, de unde a răzbătut zgomotul cumplitei sale căderi, asemeni unei lovituri de tun. De altfel, toţi oamenii din regiune au auzit bubuitura extraordinară, dar au luat-o drept tunet. Eu singur am văzut…Dacă ar fi căzut pe uscat, lîngă mine, i-am fi cunoscut pe marţieni. Să nu spuneţi nici un cuvînt, domnule, gîndiţi-vă multă vreme şi povestiţi întîmplarea aceasta într-o bună zi, dacă veţi dori. Da, am văzut… prima navă aeriană, prima navă astrală lansată în infinit de fiinţe gînditoare… Numai dacă nu cumva am asistat doar la sfîrşitul unei stele căzătoare atrase de Pămînt. Fiindcă trebuie să ştiţi că planetele vînează universurile rătăcitoare ale spaţiului. Pămîntul, care este uşor şi lipsit de putere, nu poate opri din calea lor decît mărunţii trecători ai imensităţii.
Se ridicase exaltat şi delira deschizînd braţele spre a imita mersul aştrilor.
– Cometele, care bîntuie la graniţele marii nebuloase din care ne-am născut, cometele, păsări libere şi luminoase vin către soare din adîncurile infinitului. Vin către astrul strălucitor, tîrînd în urma lor o imensă coadă luminoasă; vin cu o repeziciune atît de mare în cursa lor nebună, încît nu pot atinge soarele; după ce trec pe lîngă el, sînt aruncate, din nou, în spaţiu de însăşi viteza căderii lor. Dacă, totuşi, de-a lungul călătoriilor lor extraordinare trec prin preajma vreunei planete puternice şi dacă, deviate din calea lor, simt influenţa irezistibilă a acestora, rămîn captive noului stăpîn. Parabola lor nemăsurată se transformă într-o curbă închisă şi astfel putem calcula întoarcerea periodică a cometelor. Jupiter are 8 sclave, Saturn – numai una, Neptun, tot una, plus o armată de stele căzătoare… Atunci am văzut doar cum Pămîntul a oprit din zborul său un mic univers rătăcitor…
La revedere, domnul meu, nu-mi spuneţi nimic, reflectaţi şi povestiţi toate acestea într-o zi, dacă veţi considera că merită.
Aşa am şi făcut. Fiindcă smintitul acesta mi-a părut mai puţin stupid decît un simplu rentier.

Guy de Maupassant, 10 octombrie 1889
Traducere de Andrei Niculescu

COMENTARII DE LA CITITORI