Omul Negru (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Ce aţi gîndi dacă bunica dvs., care se află pe patul de moarte, v-ar povesti că moartea a stat lîngă patul ei şi că o va lua curînd? Probabil că, după ce aţi sta puţin pe gînduri, aţi ajunge la conluzia că ori bunica a devenit senilă, a luat prea multe medicamente şi, cu siguranţă, are halucinaţii, ori vechile superstiţii din subconştientul ei au ieşit la iveală acum, pe patul de moarte. V-aţi aminti imediat că aţi mai auzit de la cineva o astfel de poveste şi v-aţi gîndi la o ecranizare hollywoodiană precum „Întîlnire cu Joe Black”, la Moartea din filmul lui Monty Python – „Sensul vieţii” -, sau la romanele lui Terry Pratchett, în care un Om Negru are cel puţin o apariţie. Dar că ar exista, într-adevăr, un astfel de bărbat în negru… cu siguranţă nu aţi crede. Dar ce aţi zice dacă bunica dvs. ar muri, într-adevăr, în noaptea următoare? Căci aşa se întîmplă, în cele mai multe cazuri. Eu, personal, mi-aş pune întrebarea: „Pe cine, sau ce a văzut bunica lîngă patul ei?“.

„S-a aflat cineva acolo? Şi, dacă da, cine era?”. Presupun că mulţi dintre noi ar acorda mai multă atenţie unor astfel de afirmaţii şi am discuta pe această temă cu un preot, sau cu o persoană care l-a vegheat pe cel mort. Răspunsurile vor fi mai mult decît surprinzătoare. Avînd în vedere evenimentele pe care vi le voi relata în continuare, am făcut exact acelaşi lucru, şi, timp de mai bine de 2 ani, cînd întîlneam un individ care ieşea din spital, sau din ospiciu, ori care s-a aflat în apropierea cuiva care a murit, îl întrebam dacă a auzit, vreodată, poveşti ale muribunzilor, în care apărea un bărbat în negru. Şi aproape toţi cei întrebaţi au relatat cazuri în care era implicat şi un bărbat în negru. De pildă, Gudrun, fostă soră medicală la ospiciul din Augsburg, povestea: „O femeie a afirmat, cu două zile înainte de moartea sa, că un bărbat în negru alerga în jurul casei. O altă pacientă, aflată în deplinătatea facultăţilor mintale, a povestit cum un bărbat în negru privea prin fereastră înăuntru. Femeia a murit chiar în aceeaşi noapte. Un alt bărbat mi-a povestit, cu puţin înainte de plecarea sa în Lumea de Dincolo, că un Om în negru a stat lîngă patul său şi voia să ştie cine era el”. În iulie 2004, am primit o scrisoare de la o cititoare, care dorea o explicaţie pentru nişte evenimente. Dar iată scrisoarea:

„Stimate domnule van Helsing,

Vă mulţumesc pentru că aţi publicat cartea «Copiii noului mileniu», care m-a ajutat mult în înţelegerea capacităţilor fiicei mele, clarvăzătoare. Totuşi, am ceva pe suflet, ceva ce nu a găsit răspuns în cartea dvs. Anul trecut, cînd a murit mama mea, mi-a povestit, în seara de dinaintea morţii, că lîngă patul său stătea un Om în negru, care i-a întins mîna. Cînd am adus-o pe fiica mea pentru a afla dacă ea, cu capacităţile ei de clarvăzătoare, poate să vadă ceva, aceasta nu a observat nici un bărbat în negru lîngă pat, dar a văzut 3, sau 4 fiinţe, învăluite într-o lumină strălucitoare, care pluteau deasupra patului. Trebuie să spun, trecuse deja un sfert de oră de cînd mama ne povestise despre Omul în negru. Probabil că, între timp, acesta dispăruse. Atunci, îmi pun următoarele întrebări: Cine este această fiinţă? Trebuie să ne fie frică de ea? E posibil să fie chiar Necuratul? Am povestit acest eveniment în cercul meu de prieteni şi am fost surprinsă să văd ce rezonanţă are. Prietena mea cea mai bună mi-a povestit despre moartea unchiului ei, care, în noaptea de dinaintea morţii sale, se răsucea pe toate părţile, bîiguind ceva, astfel încît soţia sa l-a trezit din somn. Cînd a deschis ochii, l-a întrebat ce s-a întîmplat, iar el i-a povestit că un bărbat într-o pelerină neagră stătea lîngă patul său. Cîteva ore mai tîrziu, unchiul ei a murit”. În timpul documentării mele pentru această carte, despre copiii clarvăzători, am intrat în vorbă cu o soră medicală pensionată, care şi-a amintit de un caz în care un pacient, ce tocmai fusese operat şi se afla încă sub anestezie, a intrat în moarte clinică pentru o scurtă perioadă, pentru ca, ulterior, să relateze că lîngă masa de operaţie, printre doctori, s-a aflat un individ în negru. Totuşi, pacientul a supravieţuit. Aud mereu astfel de istorioare, iar ele prezintă, de obicei, următoarele caracteristici: cu puţin timp înainte de moarte, apare, brusc, un bărbat în negru, fie într-o rasă neagră, asemenea unui călugăr, fie cu o pălărie neagră. De obicei, omul în negru tace, iar martorii oculari nu pot să-i descrie faţa. Cîteodată, acest bărbat în negru apare la fereastră, aleargă în jurul casei, stă lîngă pat, apare în vise, ori bate la uşă. Această variantă s-a petrecut chiar în familia mea. Cînd a murit străbunica primei mele soţii, chiar în ziua cu pricina, cineva s-a uitat pe fereastră şi a văzut un personaj în negru, care stătea în faţa uşii de la intrare. Şi cînd a murit unchiul ei, Alois, cineva, sau ceva, bătuse la uşă în momentul morţii. Astfel de relatări nu sînt noi, dimpotrivă. În aproape toate culturile lumii există nu numai povestiri asemănătoare, relatate de oameni care au fost aproape de moarte, ci şi istorii întregi despre acest bărbat în negru, care se arată oamenilor aflaţi pe patul de moarte. În unele regiuni, el este numit Gevatter Tod (,,Cumătrul Moartea”, cumătru însemnînd naş de botez), căci el aparţine vieţii noastre, precum rudele. Şi, aşa cum nu-ţi poţi alege rubedeniile, tot astfel nu poţi să-ţi alegi nici moartea. În Nordul Germaniei este numit Freund Hein, moartea care vine la patul muribundului, şi, ca un conducător al spiritelor, îl ia pe acesta în imperiul morţilor. Sînt întîlnite şi denumiri precum Brandner Kaspar, ori Boandlkramer. În limba germană literară se mai numeşte şi Knochenmann (scheletul cu coasa, care întruchipează personajul morţii), aceasta fiind reprezentarea cea mai întîlnită. Alţii îl numesc Sensenmann („Omul cu coasa”). Sensenmann este o alegorie personificată a morţii, care provine din Evul Mediu şi este reprezentată, în artele plastice, fie ca un schelet uman ce poartă o pălărie cu boruri largi, fie îmbrăcat cu o haină neagră. Personajul poartă, în mod semnificativ, o coasă, cu care îşi coseşte „recolta“, şi anume taie şnurul sufletului (Şnurul de Argint), care leagă corpul de fiinţa sufletească. Probabil că aşa ar trebui înţeles Psalmul 90:5, care spune: „Oamenii sînt asemenea ierbii care dă lăstare. Dimineaţa este verde şi înfloreşte, seara este tăiată şi se veştejeşte”. În unele reprezentări, Omul în negru, care este imaginea personificată a morţii, este înfăţişat cu o clepsidră în mînă, cu ajutorul căreia măsoară timpul vieţii. Această moarte apare la patul copiilor şi la patul bolnavilor din azil. Moartea merge, şi ea, pe motocicletă, ori în automobil. Le smulge viaţa tinerilor, iar pe alţii îi face să nu mai aştepte ca ea să pună capăt vieţii lor. Următoarea legendă exprimă ideea că nu ne putem sustrage morţii. Regele Damascului avea, printre sfătuitorii săi, un tînăr pe care îl aprecia foarte mult. Într-o zi, acest tînăr a venit la rege foarte tulburat şi i-a spus: „Am o mare rugăminte, regele meu. Împrumută-mi cel mai rapid cal al tău. Trebuie să ajung, neapărat, la Bagdad”. Regele l-a întrebat, mirat: „Dar de ce?”. „Cînd mergeam prin grădina palatului tău, am văzut Moartea acolo, care m-a ameninţat. Mă grăbesc, căci vreau să scap de ea”. Regele i-a ascultat rugămintea, apoi a mers el însuşi în grădină, să vadă dacă vizitatorul nepoftit se mai află acolo. Dar, ce să vezi?! Moartea se afla în acelaşi loc. „Cum ai putut să-l ameninţi pe cel mai fidel slujitor al meu, şi încă în grădina propriului meu palat?”, a întrebat regele. „Nu l-am ameninţat”, a răspuns Moartea. „Eu doar am ridicat mîinile în sus de uimire şi apoi le-am împreunat”. „Ce minciună grosolană!”, a spus regele. „Totuşi, aşa este!”, l-a asigurat Moartea. „Eu am primit ordin de la stăpînul meu să merg, în seara asta, departe de aici, la Bagdad, pentru a-l întîlni pe acest tînăr. Şi am fost mirat că el încă se mai afla aici”. Aceasta este o legendă, un basm, care vorbeşte despre o moarte personificată. Totuşi, cum să înţelegem cuvintele lui Francisc de Assisi, care lăsa să răsune, într-un cîntec dedicat Soarelui, următoarele: „Prin fratele nostru, moartea trupească/ Nici o făptură umană nu i se poate sustrage./ Durere acelora care pier în păcate de moarte/ Fericiţi aceia pe care moartea-i întîlneşte în Voinţa Ta cea mai sfîntă,/ Căci a doua moarte nu le mai pricinuieşte nimic rău”. Ciudat, nu-i aşa? Să ne aplecăm privirile, acum, asupra unei alte prezentări literare a acestei fiinţe negre. Este vorba despre basmul Fraţilor Grimm, „Cumătrul Moartea”, pe care, avînd în vedere relevanţa sa, aş dori să-l prezint în cele ce urmează: „Un bărbat sărac avea 12 copii şi trebuia să muncească zi şi noapte pentru a avea ce să le dea de mîncare. Cînd a venit pe lume cel de-al 13-lea copil, bărbatul, disperat, a ieşit în drum, cu gînd să roage pe primul om pe care-l întîlneşte să-i fie cumătru. (Voia un naş de botez pentru copilul său). Primul pe care l-a întîlnit a fost chiar bunul Dumnezeu. Acesta ştia ce avea omul pe suflet, astfel că i-a spus: «Sărmane om, mi-e milă de tine, eu vreau să-ţi botez copilul, să-l ajut şi să-l fac fericit». Bărbatul l-a întrebat: «Cine eşti tu?». «Eu sînt bunul Dumnezeu». «Atunci, nu te vreau de cumătru. Tu dai doar bogaţilor, iar pe săraci îi laşi să moară de foame», i-a răspuns bărbatul. El a vorbit aşa, neştiind cu cîtă înţelepciune împarte Dumnezeu bogăţia şi sărăcia. Astfel, şi-a întors faţa de la Dumnezeu şi a plecat mai departe. Însă, a apărut Diavolul, care a venit către el şi l-a întrebat: «Ce cauţi? Dacă mă alegi pe mine drept naş al copilului tău, o să-i dau aur din belşug şi o să-i ofer toate plăcerile din lume». Bărbatul l-a întrebat: „Cine eşti tu?». «Eu sînt Moartea, care îi face pe toţi aidoma». Sărmanul i-a spus: «Tu eşti cel drept, dai şi bogaţilor, şi săracilor, fără deosebire, prin urmare tu trebuie să fii cumătrul meu». Moartea a adăugat: «Vreau să-ţi fac copilul bogat şi renumit, întrucît cei ce-mi sînt prieteni nu duc lipsă de astfel de lucruri». Bărbatul a zis: «Duminica viitoare este botezul, să vii la timpul potrivit». Moartea a apărut, după cum promisese, şi a fost naş de botez. După cîţiva ani, cînd băiatul a crescut, Moartea şi-a făcut, din nou, apariţia şi i-a poruncit acestuia să meargă cu el. Au intrat în pădure şi i-a arătat o iarbă care creştea acolo, spunîndu-i: «Acum vei primi cadoul de la naşul tău. Te voi face un doctor renumit. Cînd vei fi chemat la patul vreunui bolnav, eu o să fiu lîngă tine, de fiecare dată. Dacă voi sta la capul bolnavului, tu vei vorbi cu îndrăzneală, spunîndu-i că vrei să-l vindeci şi că o să-i dai din acea buruiană, care o să-l facă din nou sănătos. Dacă, însă, eu stau la picioarele bolnavului, asta înseamnă că el este al meu, iar tu trebuie să spui că orice ajutor este de prisos pentru el. Fereşte-te să foloseşti iarba altfel decît îţi poruncesc eu, fiindcă ar putea să fie rău pentru tine». Nu a trecut mult timp, şi tînărul a devenit cel mai renumit doctor din lume. «Trebuie doar să vadă bolnavul şi ştie imediat dacă acesta se face bine, ori moare», aşa se vorbea despre el, iar oamenii de pretutindeni îl chemau să vadă bolnavii şi îi dădeau mult aur, în scurtă vreme el devenind foarte bogat. Într-o bună zi, s-a întîmplat ca însuşi regele să se îmbolnăvească. Doctorul a fost chemat pentru a vedea dacă este posibilă însănătoşirea. Cum stătea el la patul bolnavului, Moartea se afla la picioarele suferindului, ceea ce însemna că nu mai exista leac. «Dacă, totuşi, aş încerca să păcălesc Moartea?», se gîndi doctorul. «Precis se va supăra, dar, fiindcă îmi este naş, poate va trece peste asta. Eu o să încerc». L-a luat pe bolnav şi l-a întors invers, astfel încît Moartea să se afle la capul acestuia. Apoi, i-a dat ierburile de leac, iar regele s-a însănătoşit. Moartea, însă, foarte supărată, a venit către doctor şi l-a ameninţat: «M-ai păcălit. De data asta voi trece cu vederea, pentru că-mi eşti fin, dar să nu mai îndrăzneşti, vreodată, să faci aşa ceva, căci te paşte un mare pericol, te voi lua chiar pe tine!». La scurtă vreme după această întîmplare, fiica regelui s-a îmbolnăvit grav. Era singurul copil al regelui. El a dat zvon în împărăţie că, acela care îi va salva fiica de la moarte, o va lua în căsătorie şi va deveni moştenitorul coroanei. Cînd doctorul a ajuns la patul bolnavei, Moartea se afla la picioarele acesteia. Ar fi trebuit să se gîndească la avertismentul naşului său, dar frumuseţea fiicei regelui şi şansa de a-i deveni soţ acesteia l-au ameţit de tot, încît şi-a alungat din minte orice gînd. El nu a mai văzut că Moartea îi arunca priviri mînioase, ameninţîndu-l cu pumnul. A aşezat bolnava invers, cu capul acolo unde se aflaseră picioarele, i-a dat leacul, iar aceasta a revenit la viaţă. Moartea, înşelată pentru a doua oară, s-a repezit către doctor şi i-a spus: «Gata cu tine, acum ţi-a venit ţie rîndul!». L-a apucat cu mîna sa rece atît de tare, încît acesta nu a putut opune rezistenţă, şi l-a dus într-un iad subpămîntean. Acolo, a văzut cum ardeau mii şi mii de lumini, în şiruri nemărginite, unele mai mari, altele potrivite, iar altele mai mici. În fiecare moment, unele se stingeau, iar altele începeau să ardă, în aşa fel încît părea să fie o permanentă mişcare. «Vezi – i-a spus Moartea -, aceste lumini sînt vieţile oamenilor. Cele mari sînt ale copiilor, cele potrivite sînt ale oamenilor căsătoriţi, aflaţi în floarea vîrstei, iar cele mici aparţin bătrînilor. De multe ori, chiar şi copiii, sau tinerii au doar o luminiţă». «Arată-mi lumina vieţii mele», i-a spus doctorul, închipuindu-şi că are o lumină mare. Moartea i-a arătat o luminiţă care dădea să se stingă şi i-a spus: «O vezi? Asta este!». «Ah, dragul meu naş, aprinde-mi o nouă lumină, fă asta de dragul meu, pentru ca eu să devin rege şi soţ al frumoasei fiice a regelui», a zis doctorul, speriat. «Nu pot, mai întîi trebuie să se stingă o lumină şi apoi se aprinde una nouă», i-a răspuns Moartea. «Atunci, pune lumina veche peste una nouă, astfel încît să continue să ardă, dacă aceea este la final!», a implorat doctorul. Moartea s-a prefăcut că vrea să-i îndeplinească dorinţa, s-a întins către o lumină nouă, dar, pentru că voia să se răzbune, chiar în momentul în care ar fi trebuit să o aşeze, a scăpat beţişorul şi lumina s-a stins. În acel moment, doctorul s-a prăbuşit, căzînd în ghiarele morţii”. Acesta este un basm al Fraţilor Grimm. Dar, nu cumva, orice basm are un sîmbure de adevăr? Înainte de toate, în respectivul text a fost descrisă o fiinţă care a fost văzută de nenumăraţi oameni – şi care va mai fi văzută -, şi anume un bărbat în negru, considerat a fi prevestitor al morţii fizice. În ziua de azi, cînd se vorbeşte despre moarte, toţi se gîndesc la procesul morţii, la decesul în sine, şi nu la o persoană fizică – la Omul în negru -, care vine să îi ia pe muribunzi, bătînd mai întîi la uşă. Originea denumirii „Cumătrul Moartea” nu a fost pe deplin clarificată. Această sintagmă poate fi întîlnită într-o legendă vieneză din ,,Marea carte de legende vieneze”, a lui Max Stoebich. Se povesteşte că, odată, Moartea i s-a arătat unui ţesător sărac, pe nume Urssenbeck, care nu putea găsi naş de botez pentru fiul său. Moartea, care a acceptat să fie naş, i-a făcut copilului un cadou, şi anume l-a ajutat pe acesta să devină un medic renumit. Acest doctor locuia în Viena, pe Strada Schönlaterngasse, iar casa este numită şi în ziua de azi „Casa morţilor”. Relatări despre apariţia unui personaj în negru, cu puţin timp înainte de decesul unui om, întîlnim şi la vechile culturi. La greci, de pildă, îl întîlnim pe Thanatos, personificare a morţii, cel care îi conduce pe cei decedaţi în Hades. Adeseori, Thanatos este confundat cu Caron, luntraşul din Infern, care duce sufletele celor morţi peste Fluviul Acheron. Caron, un bărbat murdar, rău şi bătrîn, însă foarte plin de viaţă, este fiul lui Erebos şi al lui Nyx şi slujitor al Hadesului. Pentru truda depusă în conducerea sufletelor de Dincolo, el primea un obol, şi anume bănuţul care se aşeza pe gura morţilor. (În alte reprezentări, chiar din perioada Imperiului Roman, morţilor li se puneau pe ochi două monede.) Potrivit unei vechi concepţii, aceia care nu găseau loc de veci pe pămînt trebuiau să rătăcească, sub formă de umbre, pe malurile Fluviului Acheron, crezîndu-se că morţii care nu au plătit obolul erau nevoiţi să aştepte pînă cînd Caron se îndupleca să-i treacă Dincolo. Totuşi, miturile greceşti amintesc şi de alte fiinţe, adeseori puse în acelaşi rînd cu Thanatos, cum ar fi Hermes, care este considerat, şi el, un mesager al morţii. Conducător de drumuri şi protector al drumeţilor, el devine sol al zeilor şi însoţitor pe cărările nocturne, prin urmare şi însoţitor al morţilor în drumul spre Infern. De aceea, el mai poartă şi numele de Psychopompos, conducătorul sufletelor. Rolul de sol îl prinde excelent, întrucît este abil şi rapid, îndeplinindu-şi sarcinile cu viteza fulgerului. Cînd auzim ceva despre Hermes, putem să ne gîndim la pălăria de călătorie, la toiag (Petasos) şi la sandale, acestea avînd şi aripi, ceea ce arată viteza cu care el îşi ducea la îndeplinire misiunea. Hermes însoţea, în Imperiul morţilor, sufletele celor decedaţi. El era Păstorul cel Bun, care cunoştea drumul prin Infern şi care lua parte şi la Judecata morţilor. Lumea subpămînteană, în care Hermes îşi conducea morţii, purta numele de Hades, la fel ca şi stăpînul ei. Cu vremea, numele va desemna doar această lume subpămînteană, inaccesibilă celor vii. Hades, protectorul sufletelor, domnea aici împreună cu neînduplecata sa soţie, Persephone. Vechile reprezentări îl înfăţişează şezînd, ţinînd în mînă sceptrul şi cheia, precum şi o capă sub formă de coif, cu care îşi putea masca faţa. Şi, totuşi, Moartea, personificată, este reprezentată doar de Thanatos, a cărui figură o voi analiza în amănunt. În mitologie, el îndeplineşte funcţia de Înger al Morţii. Potrivit poetului grec Hesiod, Thanatos îşi are lăcaşul acolo unde noaptea se întîlneşte cu ziua şi unde Atlas sprijină bolta cerească. Aici, unde nu pătrund niciodată razele soarelui (Helios), locuieşte şi somnul (Hypnos). Dar, în timp ce acesta acţiona asupra Pămîntului şi a Mării, fiind paşnic şi prietenos cu oamenii, Thanatos avea „o inimă de piatră şi o simţire aspră şi nemiloasă”. Odată ce prindea un om, nu-i mai dădea drumul, fiind chiar duşmanul zeilor nemuritori. Thanatos este reprezentat ca un geniu negru, înaripat, cu o privire întunecată, care taie, cu un cuţit, o buclă din părul celor aflaţi pe patul de moarte. Ulterior, Thanatos apare ca fiu al lui Gaia şi al lui Tartaros, un personaj ce doarme permanent, de cele mai multe ori fiind înfăţişat ca un tînăr frumos, sau ca un băieţaş cu aripi de înger, care ţine în mînă o făclie abia pîlpîind. Thanatos însuşi a fost victima vicleanului Sisyphos, întemeietorul oraşului Corint, care l-a pus în lanţuri, fiind eliberat, mai tîrziu, de Ares, Regele războiului. Legenda mai spune că, atît timp cît el a stat în lanţuri, nu a murit nimeni. La celţi, conducătorul spiritelor este Ogma, iar la creştini apare Arhanghelul Mihail, ori uriaşul Christofor, sufletul fiind aşteptat la poarta cerului de Sfîntul Petru. Totuşi, acest bărbat în negru, fie el Moartea, ori Cel cu Coasa, se arată nu doar pentru a lua sufletele, ci şi pentru a avertiza că vor trece în Lumea de Dincolo. În cele ce urmează, vă voi povesti cîteva întîmplări pe care le-am aflat personal. Unul dintre prietenii mei cei mai apropiaţi, Adam, mergea pe Autostrada 8, de la München spre Stuttgart, cînd, deodată, a observat un personaj în negru zburînd deasupra autostrăzii, dinspre marginea dreaptă a şoselei înspre bara de protecţie, rămînînd suspendat în aer. În prima clipă, Adam a crezut că ceea ce vede nu poate fi real şi şi-a continuat drumul, gîndindu-se la întîlnirea pe care o avea la Stuttgart. Însă, 10 minute mai tîrziu, l-au trecut fiori reci pe şira spinării cînd a auzit, la postul de radio al Poliţiei, că, exact în locul în care el zărise personajul în negru, avusese loc un grav accident de circulaţie, soldat cu mulţi morţi, iar autostrada era blocată. Despre un alt caz am aflat chiar cînd scriam această carte. Este vorba despre ceea ce a trăit un arhitect acum 15 ani. Într-o noapte de iarnă, cu o ninsoare abundentă, pe cînd mergea de la Neustadt Waldnaab către Windischeschenbach, a zărit, la marginea şoselei, un personaj uriaş, îmbrăcat într-o rasă neagră. Nu i-ar putea recunoaşte faţa, dar ceea ce i-a sărit în ochi atunci a fost capul foarte mare al acestuia, disproporţionat faţă de restul corpului. Acest personaj avea în mînă un toiag, sau poate o coasă, şi nu se urnea din loc. Arhitectul a povestit cum a simţit un fior rece, iar frica a pus stăpînire pe el. A trecut pe lîngă personajul în negru şi a ajuns, în cele din urmă, la destinaţie. La scurt timp după acest incident, a întîlnit o ambulanţă, care venea din sens opus şi care avea girofarul pornit. Din păcate, nu a aflat niciodată dacă apariţia Omului în negru a avut vreo legătură cu ambulanţa. Ştie doar că, a doua zi, cînd lua masa, se povestea că preotul satului dispăruse în ziua precedentă. Arhitectul s-a întors la locul unde avusese vedenia, dar nu a găsit nici un fel de urme, sau vreun indiciu care să-l ducă la o prezenţă fizică. Un infirmier, care a lucrat mai bine de 30 de ani într-un spital din Oberpfalz, îmi povestea, la o bere: „Îmi amintesc de cazul unei doamne, care era intrigată că, în spital, lîngă patul ei, a stat un bărbat îmbrăcat în negru – dar fără faţă – şi mă întreba dacă vreo persoană din acel salon de bolnavi şi-ar fi permis să facă o astfel de farsă. Două zile mai tîrziu femeia a murit”.

(va urma)

JAN VAN HELSING

COMENTARII DE LA CITITORI