Omul Negru (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Tot atît de captivantă este şi următoarea întîmplare, pe care mi-a încredinţat-o un prieten şi pe care o voi relata în cele ce urmează: „Din cauza căsătoriei mele eşuate, dar mai ales din pricina atacurilor foarte dureroase îndreptate împotriva mea, ajunsesem, la un moment dat, în punctul în care nu mai voiam să ştiu de nimic, dorindu-mi ca viaţa mea să ia sfîrşit. Mi-am părăsit casa şi am pornit cu maşina pe o porţiune de autostradă, pe care o cunoşteam foarte bine, căutînd un pod de pe care un salt în gol să-mi fie fatal. La capătul podului de pe autostradă se afla o parcare, unde am coborît din maşină. Am mers de-a lungul unui drum îngust, am trecut pe lîngă un container cu sare şi am ajuns la marginea podului. În faţa mea, totul părea o stîncă, şi doar un gard mă despărţea de acel gol. Am văzut o portiţă, care nu era încuiată, şi am intrat. Era aproape întuneric, fiindcă lumina amurgului fusese înghiţită de cenuşiul brumei. Mă clătinam, mi-am privit vîrfurile picioarelor, m-am uitat la porţiunea din faţa lor, m-am rezemat de stîlpul rece de beton şi am început să mă gîndesc. Erau vreo 70, sau 80 de metri în jos, nu mai ştiu exact. În gînd, mi-am luat rămas bun, m-am rugat şi m-am gîndit la copiii mei, la casa mea. Am meditat asupra tuturor acestor lucruri. Am vărsat lacrimi amare, care mi-au încălzit obrajii îngheţaţi. M-au făcut să-mi îndrept privirea în jos. Sufletul meu se avînta spre Creaţie şi m-am decis, după care m-am desprins… Am deschis ochii, pentru că voiam să-mi văd «călătoria», dar m-am îngrozit. Ce se petrecea? Nu cădeam. Cum se poate aşa ceva? Ce mă ţinea suspendat în aer? Dacă nu mi s-ar fi întîmplat chiar mie, n-aş fi crezut că se poate produce aşa ceva, pentru că eu mă aflam suspendat în aer, înclinat uşor în faţă, precum un schior ce sare de pe trambulină. Am auzit o voce care-mi spunea: «OK, este hotărîrea ta! Eu sînt aici ca să te preiau, ca să te însoţesc! Trebuie doar să spui o singură dată <da>». Mi-am ridicat privirea şi am văzut ceva: era Moartea, înveşmîntată în straie închise la culoare. Plutea în aer, în faţa mea, şi mă privea zîmbind. Să spun «da»?, m-am gîndit eu. «Acest personaj nu este real». Şi, totuşi, el nu a plecat, ci a continuat să-mi vorbească. «Tu iei acum o hotărîre, dar viaţa ta avea un alt curs! Eşti, într-adevăr, sigur că acesta este cel mai corect lucru pe care-l poţi face acum?». «Da, aşa gîndesc eu!», am replicat. «Ah, tu gîndeşti! E bine că ai început, din nou, să gîndeşti. În ultimele zile şi ore, gîndirea ta a fost foarte afectată». Deodată, am început să alunec în gol şi m-am temut de final. «E bine că vrei să te întorci, din nou, pe pămînt. Dar, înainte ca tu să-ţi clarifici dacă porneşti încoace, sau încolo, trebuie să lămurim ceva. Tu cunoşti multe despre cum stau lucrurile cu viaţa, îi cunoşti legile. Ştii că există un motiv pentru care te afli pe lume în acest corp, pentru care te-ai încarnat. Ştii că există un motiv, dar că viaţa ta şi-a pierdut sensul numai din cauză că l-ai uitat? Poţi să te arunci de aici, de sus, căci eu te voi aştepta jos şi te voi lua cu mine. Dar, să ştii, se va întîmpla acelaşi lucru într-o nouă existenţă, te vei confrunta cu aceleaşi probleme şi vei lua exact aceeaşi hotărîre. Copiilor tăi, familiei, prietenilor şi angajaţilor tăi le vei pricinui numai durere, dispariţia ta le va schimba cursul vieţii. Iar tu vei începe o altă viaţă, în care vei trăi aceleaşi experienţe, care, anterior, acolo, în lumea luminii, te făcuseră să iei hotărîrea de a te reîncarna. Ce se schimbă, deci, pentru tine? Îi pedepseşti pe aceia care te iubesc şi care au nevoie de tine, aşa cum eşti tu întrupat în acest înveliş fizic? Ori tu nu ai plănuit aşa ceva?». Simţeam un nod în gît, care mă sufoca. Dar, contrar a ceea ce se ştie, m-am liniştit nu lăsînd capul în jos, ci ridicîndu-l“.

(va urma)

JAN VAN HELSING

COMENTARII DE LA CITITORI