Omul Negru (4)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Întîlnirea mea cu Omul Negru (2)

Cînd fetiţa a murit, el s-a dus să-i ia sufletul. Am văzut cum sufletul a trecut printr-un cerc luminos, aşezat vertical, în cameră, apoi a dispărut (la fel cum se întîmpla la Poarta Stelară din filmul ,,Stargate”). Al doilea suflet care a trecut prin cercul luminos a fost cel al unui domn scund, de vîrstă medie, despre care Omul Negru nu mi-a dat nici un detaliu. L-am privit pe bărbatul în negru şi l-am întrebat dacă el este Moartea, iar acesta a zîmbit şi a clătinat din cap în sens negativ. L-am mai întrebat de ce l-a adus pe acest bărbat, care încă arăta bine, şi mi-a răspuns: „El primeşte o reparaţie generală”. Apoi, m-a privit zîmbind, mi-a luat braţul şi m-a strîns prietenos, s-a răsucit şi a dispărut. Cînd m-am trezit, eram, bineînţeles, surescitat. „Nebunie”, m-am gîndit. „A fost cel mai impresionant lucru pe care l-am trăit pînă acum. O asemenea prezenţă, o asemenea putere şi, în acelaşi timp, o asemenea încredere, dublată de o bunătate nemărginită, nu am mai trăit pînă acum. Cu această fiinţă trebuie să port o discuţie profundă şi să o întreb ce face, dacă simte ceva atunci cînd pleacă după suflete, dacă şi-a văzut şeful vreodată”. Mi-au trecut prin minte tot felul de idei minunate, doar una m-a ocolit, şi anume aceea că acest bărbat în negru – Moartea – poate a venit la mine dintr-un cu totul alt motiv decît acela de a purta o conversaţie. Trei săptămîni mai tîrziu am fost pe punctul de a-l întîlni din nou. Eram împreună cu fiul meu, la munte, pentru cîteva zile – un fel de concediu al bărbaţilor – şi tocmai veneam de la Berchtesgaden, după o cină straşnică. Ne îndreptam către hotelul nostru, cînd, deodată, maşina, din cauza unei curbe „prea strînse”, a intrat într-un copac, după care s-a dus, în jos, pe povîrniş. În cîteva cuvinte, s-a făcut praf. Pagube totale, iar eu şi Amadeus ne-am ales cu mai multe traumatisme şi zgîrieturi. Deodată, mi-am amintit de camaradul în negru din visul meu. M-a cuprins, brusc, teama, conştientizînd că, de fapt, el a vrut să anunţe ceva, să-mi indice, poate, că în viitor ar trebui să adopt un alt stil de şofat. Din acea zi, nu mi-a mai ieşit din minte această făptură. Am asociat întîlnirea cu un eveniment neplăcut, însă a fost cea mai fascinantă întîlnire din viaţa mea. Din acel moment, a devenit clar pentru mine că trebuie să fac tot posibilul să comunic cu această făptură, fără să trec în Lumea de Dincolo. Mi-am amintit de fraza din basmul laponilor Skolt, care suna astfel: „Şi nimeni nu se întreba cum e posibil ca el să poată căuta, în acelaşi timp, mii de oameni, din mii de ţinuturi diferite. Nimeni nu îndrăznea să-i vorbească, fiindcă era atît de mîndru, încît părea să nu îşi asculte decît vorbele. Şi ce ar fi putut oamenii să-i spună Stăpînului despre naştere şi moarte?”. Exact aşa se comportă cei mai mulţi oameni: nu îndrăznesc să o întrebe pe această făptură cine este şi cum se numeşte. Celor mai mulţi le este teamă. Pentru mine, un asemenea comportament nu este de urmat, el îmi arată, încă o dată, diferenţa dintre oameni. Există unii semeni de-ai noştri care sînt mulţumiţi cu ceea ce deja s-a experimentat, care-şi ţin pe noptieră cartea de rugăciuni, neacceptînd decît ceea ce scrie în ea. Însă, există şi unii care nu acordă prea multă atenţie pentru ceva care nu este palpabil – aşa numiţii atei (cei care nu cred în nimic), sau materialişti (cei care se pun în slujba materiei) -, considerînd lumea spirituală – pe Dumnezeu, pe Lucifer, ori pe Îngeri – pure fantasme. Ei sînt liberi să se comporte astfel, dar, atunci cînd se află în faţa morţii, nu ar trebui să înceapă să se vaite.

Sfîrşit

JAN VAN HELSING

COMENTARII DE LA CITITORI