Omule, a venit toamna!

in Tabletă de scriitor

Zi bună de scris melancolii pe pînze de cer albastru, care merg de-a lungul timpului, de toamnă galbenă călărind porci mistreţi după jir şi ghindă, acum, cînd pădurile îşi dau mîna întru bal de frăţie şi cîntec de ţambal la un pahar de coarnă albă din podgorii cu funigei de lună nouă…Şi gîndurile îmi zboară către iubire de poama vieţii, de inimă bună şi petreceri cu pastramă de berbecuţ. Scriu după datini de miri şi mirese, cu şolduri de rouă şi cobze de vînt la troiţe, cu ionatane în pîrgă şi calendare de miere de la albinele ce zboară din floare în floare pentru biruinţa lor de ceară senină. Şi uite aşa sînt luat prin surprindere de ploaia de frunze ce cade în legănări de braţe şi zumzet de rugină, pe cărările visului meu, cu iarbă în pîrgă şi soare de pepene galben. Iar păsările călătoare nu contenesc a-şi lua adio de la cuiburile care le-au fost casă pe timp de vară. Şi uite aşa se trezesc toţi diavolii în omul dornic să cînte şi să petreacă cu must din oale de pămînt din pivniţe răcoroase… Sînt în asentimentul ciobanilor care îşi zugrăvesc întru nemurire chipul prin cîntecul îngînat la focul de sub pirostriile cu jintiţă pusă la fiert… Gîndul mă poartă la datinile şi obiceiurile noastre strămoşeşti, pe care generaţii de-a rîndul le-au păstrat ca pe cele mai preţioase comori din existenţa lor pe aceste plaiuri mioritice, sfinţite cu lumină divină şi curcubeu de pace eternă, cu spice de grîu pînă în podul cerului încovorit de vrăbii stelare, încălţate în şoşoni de albastru orbitor. Mă întorc cu plăcere la părinţii mei plugari, cu iţari şi cuşme pe cap, pentru a mă cunoaşte mai bine, pentru a nu uita de unde vin şi care îmi sînt rădăcinile toamnelor mele de aici, cu frumuseţi de măguri aurii şi lună muiată pe ghete cu apă răcoroasă, din izvoarele de la marginea codrului, sfinţită cu boncăluit de cerb şi cîntec de cocoş sălbatic… Doamne, şi cît de aromată e ploaia ce bate în fereastra nopţii mele cu daruri de poeme şi viaţă de vis, cîntînd la arcuş de greieri virgini… Şi cît de tandră e lumina lunii ce curge din buzunare de bluze albastre peste sînii prunelor brumării… Şi cum să nu vorbesc azi despre natura în continuă primenire?… Şi cum să nu vorbesc despre curcubeul slobozit după fiecare horă de prigorii şi stoluri de lăstuni? Prin jocul lor, îmi arată cum a fost înainte, cum este în prezent, şi cum va fi, probabil, în viitor. Natura se schimbă, omul se schimbă, pămîntul, în general, se schimbă, cu fiecare zi a existenţei noastre, şi devine mai blîndă, mai nouă, născătoare de reverii, acum, cînd toamna îşi aşterne peste noi cearşafurile ei de ceaţă şi de ploi mocăneşti. Pentru toate acestea, cu smerenie, mă aplec peste ghizdul de lemn al fîntînii din satul copilăriei mele, săpată întru nemurirea lui, la răscruci de drumuri, unde să-şi potolească setea tot drumeţul în trecerea lui pe-aici, ducînd cu sine povara vieţii lui, în rugăciune şi credinţă. Şi iată cum stoluri de păsări sînt gata să umple cerul cu lumina zborului lor, revenind mereu către meleagurile noastre, cele cu istoria iei româneşti, întru împrospătarea fiecărui anotimp cu flori multicolore şi o lume de basm.

Deci, omule, a venit toamna!, bucură-te de bucatele ei, că ele sînt rodul hărniciei palmelor tale.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

Păreri și opinii