Originea conflictului arabo – israelian (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Ne-am născut, cu acest conflict, majoritatea dintre noi. Ştim că ei se luptă, fiecare cu ce armă are la îndemînă şi fiecare parte implicată consideră că are adevărul de partea ei. Şi, în mare, fiecare are dreptate. Pe de o parte, Israelul consideră că Pămîntul Sfînt îi aparţine şi Istoria, dar şi Biblia, confirmă. Pe de altă parte, palestinienii au şi ei partea lor de adevăr. Originea conflictului este revendicarea unui teritoriu, cel al Palestinei. Plecînd de la argumente religioase şi pînă la cele politice, atît evreii, cît şi palestinienii încearcă, fiecare, să dovedească legitimitatea lor absolută asupra acestui pămînt. Nu trece o zi fără să auzim de conflictul din Orientul Mijlociu. Chiar dacă, în ultimii ani, aceasta a fost eclipsat de sîngerosul război din Siria, între arabi şi evrei există o dispută declanşată, undeva, la început de Secol XX, la cîţiva ani după întemeierea actualei capitale politice a statului Israel, Tel Aviv (1909). După izgonirea lor din Palestina de către romani, evreii au avut de îndurat perioade sîngeroase, de ură, şi nu au fost puţine momentele în care au fost ucişi sau alungaţi din ţările pe unde se pripăşiseră. Cu toate aceastea, însă, nu am găsit în Istorie, pînă la momentul 1922, un eveniment prin care între cele două etnii, arabi şi evrei, să fi existat vreun conflict major. În majoritatea, dacă nu chiar în toate cazurile, evreii au fost prigoniţi de către creştini. Conflictul lor cu arabii este recent, dar, pe de altă parte, miza este extrem de importantă: Pămîntul Sfînt!

Dacă e să ne luăm după ce spune Biblia, Abraham s-a stabilit în Canaan şi a întemeiat poporul evreu, din porunca lui Dumnezeu, cu care, de altfel, face şi un pact, care-i confirmă statutul de popor ales şi căruia îi oferă un Pămînt Sfînt. Acest pact devine tema fundamentală a teologiei şi a acţiunii politice iudaice, fiind reconfirmat de către Moise, prin mesajul său. După acest prim pas, urmează perioada lui David şi Solomon – cunoscută şi ca perioada de aur a celor două regate – perioada lui Iuda şi Israel, cucerirea de către Nabucodonosor, exilul, reîntoarcerea pe Pămîntul Sfînt şi domnia elenistică, domnia hasmoneilor şi, în final, cucerirea romană. Din cauza revoltelor evreieşti, romanii distrug, în 70 d.Chr., templul din Ierusalim, iar după aceea, în 135 d.Chr., evreii sînt expulzaţi din ţară şi Ierusalimul este distrus. Acest an, 135 d.Chr., este anul decisiv, care marchează sfîrşitul statului evreu, membrii lui fiind, de la acest moment, risipiţi în întreaga lume, fără entitate teritorială şi politică proprie. Prin urmare, reîntoarcerea pe Pămîntul Sfînt devine, treptat, una dintre temele majore ale tradiţiei iudaice medievale. Odată cu epoca modernă, perspectiva religioasă a problemei va fi însoţită şi de una politică.

În ceea ce priveşte teritoriul părăsit de evrei în 135 d.Chr., acesta rămîne populat de puţini dintre ei. Teritoriul intră în stăpînirea Imperiului Byzantin pînă în 636 d.Chr., cînd o nouă putere, arabii, şi o nouă religie, Islamul, îl vor ocupa. În 638 d.Chr., califul Omar intră în Ierusalim, considerat al treilea loc sfînt al musulmanilor, după Mekka şi Medina. Acesta este anul care marchează, pentru arabi, începutul stăpînirii de drept a acestor teritorii, în care evreii erau aproape inexistenţi. Pînă la cucerirea acestui teoritoriu de către otomani, în 1517, evreii, foarte puţini, dar şi creştinii care trăiau în spaţiul disputat, au avut o situaţie mulţumitoare, şi ea se va menţine şi sub stăpînirea turcă.

Sfîrşitul Secolului al XIX-lea a marcat, însă, apariţia a două fenomene decisive pentru evoluţia ulterioară a evenimentelor din Palestina. Este vorba de înfiinţarea mişcării sioniste în Europa, în jurul lui Theodor Hertzl, care a propus rezolvarea problemei evreieşti, acordînd evreilor statul Pelestina. De altfel, lucrarea sa, „Statul evreu”, apărută în 1897, va sta la baza acestei mişcări. Al doilea fenomen este reprezentat de acutizarea spiritului naţionalist al popoarelor arabe, inclusiv din Palestina, care declarau public, încă din 1891, dorinţa lor de identitate naţională şi statală. Acest deziderat al arabilor va fi rezolvat parţial în 1920, prin Conferinţa de la San Remo, odată cu prăbuşirea Imperiului Otoman. Noi state iau fiinţă: Irak, Siria, Arabia Saudită, Transiordania, Liban şi Palestina. Acesta din urmă, însă, era sub mandat britanic, adoptat de către Liga Naţiunilor în 1922. Cartea Albă, care prevedea condiţiile guvernării britanice, încorpora şi principiile Declaraţiei Balfour, care deschidea calea unei imigraţii evreieşti nerestricţionate spre Palestina.

Declaraţia Lordului Arthur Balfour, ministrul britanic al Afacerilor Externe, consemna disponibilitatea guvernului britanic de a permite instalarea evreilor în Palestina, principiu pus în aplicare imediat după mandatarea Angliei în Palestina, în 1922. Declaraţia Balfour reprezintă baza de pornire care a dus, în final, la crearea statului Israel, în 1947. În baza acestei declaraţii, într-un deceniu, populaţia evreilor în Palestina a crescut cu 100.000 de locuitori, majoritatea venind din Rusia şi Polonia.

Declaraţia Balfour a născut şi naşte încă numeroase controverse, mulţi fiind cei care spun că a stat la baza deciziei SUA de a intra în război alături de Antantă, în primul război mondial, mai ales că discuţiile premergătoare acestei declaraţii între evrei şi britanici începuseră în 1915. Declaraţia a fost semnată, în cele din urmă, în noiembrie 1917. Există păreri că înfrîngerea Germaniei în primul război mondial se datorează acestei Declaraţii şi resentimentele naţiunii germane au dus la masacrarea a milioane de evrei în cel de-al II-lea război mondial.

În primii ani de după 1922, cînd imigraţia evreilor spre Palestina crescuse, arabii şi evreii aveau relaţii paşnice, chiar amiabile. Pe măsură, însă, ce sentimentul naţionalist a crescut, palestinienii au început să vadă în mandatul britanic şi imigraţia crescîndă a evreilor o piedică evidentă în formarea viitorul lor stat, Palestina. Conflictul a crescut şi după un aflux masiv de evrei veniţi din Germania nazistă, segregarea dintre cele două entităţi devenind tot mai mare.

În contextul în care petrolul arab devenea foarte important pentru britanici, aceştia se văd nevoiţi să schimbe regulile şi să ţină mai mult seama de doleanţele arabilor. Din acest motiv, britanicii sînt obligaţi să schimbe Cartea Albă a administrării Teritoriului palestinian, în 1939, prin care se limita drastic imigraţia evreiască şi se respingea ideea formării unui stat evreu, dar şi a proclamării unui stat palestinian. Pe de altă parte, se stipula ca, în termen de 10 ani, în 1949, Palestinei să i se acorde independenţa, cu o conducere arabă şi evreiască în acelaşi timp.

Aceste noi condiţii, însă, au lovit în ambele părţi, atît în evrei, cît şi în arabi, fiind momentul în care au început confruntări armate, atît între arabi şi evrei, dar şi între aceste două entităţi şi britanici. În acest context, evreii se văd nevoiţi să îşi radicalizeze şi mesajul, dar şi modalităţile de obţinere a ceea ce îşi doreau. Astfel, conducătorul Agenţiei Evreieşti, David Ben Gurion, înfiinţează renumita organizaţie Hagana, formată din trupe speciale clandestine, un fel de aripă militară a Agenţiei, care va lupta pentru atingerea obiectivului, cel decis în 1942 la New York – acela prin care Palestina nu mai era „cămin naţional”, cum era stipulat în Declaraţia Balfour, ci chiar „un stat evreiesc integrat“ în noua structură a lumii democratice.

Între timp, nici arabii nu rămîn inerţi. Ei îşi vor constitui structuri proprii şi, chiar dacă vor fi depăşiţi de evrei, în 1945 înfiinţează Liga Statelor Arabe, formată din Egipt, Siria, Transiordania, Irak, Liban, Yemen, Arabia Saudită şi Palestina. În acelaşi an, Consiliul Ligii constituie Comitetul Suprem Arab, din Palestina, format din reprezentanţii partidelor palestiniene şi care, prin Înaltul Comitet Arab, devine reprezentantul comunităţii arabe palestiniene.

La finalul războiului, situaţia pare să se complice, crearea unui stat evreu fiind susţinută de Statele Unite ale Americii (SUA). Cum englezii doresc respectarea Cărţii Albe din 1939, acest fapt duce la declanşarea unui violent război de gherilă între Hagana – căreia i se alătură două mişcări extremiste, Irgun şi Stern – şi mandatarii britanici. În aceste condiţii, în 1946, Marea Britanie decide să modifice Cartea Albă şi propune un plan de împărţire a Palestinei în două provincii autonome şi retragerea mandatului şi a trupelor britanice pe 14 mai 1948. Planul, însă, nu este bine primit nici de evrei, şi nici de arabi.

După eşecul Londrei, pe fondul confruntărilor tot mai violente, Marea Britanie transferă problema Palestinei în ograda Organizaţiei Naţiunilor Unite. Planul ONU, ca şi cel propus de englezi, era înfiinţarea a două state distincte în Palestina, Ierusalimul beneficiind de un regim internaţional sub control ONU. Harta care însoţea, însă, rezoluţia ONU cu numărul 181, i-a nemulţumit, deopotrivă, atît pe evrei, cît şi pe arabi. Arabii palestinieni nu vor să accepte nici o partajare şi încep o serie de acţiuni antievreieşti. La rîndul lor, evreii din Irgun pledează pentru un Israel integral. Această situaţie conduce la creşterea tensiunii, războiul de gherilă dus de cele două etnii ducînd la vestitul masacru al satului arab Deir Yasin, din 10 aprilie 1948.

În seara de 14 mai 1948, cînd trupele britanice îşi încheiau misiunea şi părăseau Palestina, Ben Gurion anunţa renaşterea statului evreu sub numele de Israel, fără să mai aştepte intervenţia ONU, aşa cum era prevăzut, dar s-a bucurat de recunoaşterea imediată a SUA şi a URSS şi mai apoi a altor state.

Declaraţia de înfiinţare a statului Israel a făcut ca, pe 15 mai 1948, armatele a cinci ţări – Egipt, Siria, Liban, Transiordania şi Irak – să invadeze Palestina pentru a „restabili pacea şi securitatea” din ţară.

Începe, astfel, primul război dintre tînărul stat Israel şi arabi.

(va urma)

DAN ALEXANDRU

Păreri și opinii