Originile Limbii Române

in Lecturi la lumina ceaiului

Potrivit celebrei definiţii rămasă de la profesorul Alexandru Rosetti, Limba Română este limba latină vorbită, neîntrerupt, pe teritoriul fostei Dacii, de la cucerirea ei de către romani şi pînă în zilele noastre. Este o limbă vorbită cu conştiinţa continuităţii în timp şi care se situează, de la origini şi pînă în epoca modernă, în opoziţie cu celelalte limbi din Sud-Estul Europei. Transilvania, Banatul şi Oltenia reprezintă vatra străveche a Limbii şi a Poporului Român, zona de intensitate maximă o romanizării. În Moldova, ocupată de dacii liberi, acest proces nu a avut o prea mare intensitate. Odată cu trecerea timpului, acest spaţiu s-a extins şi în zonele de cîmpie (dovadă în acest sens fiind cuvintele ,,grîu“, ,,grîne“, ,,grăunte“, provenite din latinescul ,,granum“, ,,mei“ < ,,millum“, ,,orz“ < ,,hordeum“, ,,secară“ < ,,secalem“), deoarece, după cum se ştie, agricultura şi păstoritul au fost ocupaţiile predilecte ale strămoşilor noştri (,,oaie“ < ,,osem“, ,,păcurar“ < ,,pecorarius“, ,,lînă“ < ,,lana“, ,,cîine“ < ,,canem“, ,,iarbă“ < ,,herba“). Revărsările de populaţie românească, dinspre Sudul Dunării, au vizat, în special, Carpaţii Meridionali şi Răsăriteni (vezi cuvîntele ,,plai“ < ,,plagius“ = ,,fîşie de pămînt“, ,,întindere“, şi ,,munte“ < ,,montem“). În opinia savanţilor de ieri şi de astăzi, conservarea latinităţii lingvistice în Dacia s-a datorat caracterului popular şi colocvial al latinei care s-a vorbit pe aceste meleaguri. Veniţi de pe întreg teritoriul Imperiului Roman, coloniştii comunicau între ei, dar şi cu populaţia locală, folosind latina populară, care era altceva decît latina cultă. Aceasta a devenit unicul mijloc de comunicare în Dacia şi a asigurat victoria limbii latine asupra limbii dacilor.

Din această vatră dacică ne-au parvenit, conform unora, aproximativ 80 de cuvinte, iar, conform altora, 100-170 de cuvinte, printre care: ,,balaur“, ,,baligă“, ,,barză“, ,,brad“, ,,brazdă“, ,,brînză“, ,,căciulă“, ,,cătun“, ,,droaie“, ,,fărîmă“, ,,gard“, ,,groază“, ,,guşă“, ,,măgură“, ,,moş“, ,,năpîrcă“, ,,a necheza“, ,,pîrîu“, ,,ţap“, ,,varză“, ,,vatră“, ,,viezure“, ,,zăr“ ş.a.m.d. Numărul redus de cuvinte geto-dace nu înseamnă că populaţia băştinaşă a fost nimicită, cumva, în urma războaielor daco-romane. Prin comparaţie, în limba franceză s-au păstrat doar 180 de cuvinte din substratul celtic, dar nimeni nu a contestat supravieţuirea galilor după cucerirea romană de sub Cezar. În opinia specialiştilor, numărul mic de cuvinte geto-dace se explică prin numărul mare de cuvinte derivate, în comparaţie cu derivatele latine şi slavone, ceea ce demonstrează vechimea şi importanţa lor în economia generală a Limbii Române. Latinofonia, în Dacia, s-a desfăşurat la fel ca francofonia, sau anglofonia, astăzi, pe aceleaşi căi de evoluţie, fără a se lua în discuţie dispariţia geto-dacilor. Stăpînirea romană în Dacia a durat puţin, doar 165 de ani (între anii 106 şi 271), şi reprezintă un exemplu clar de aculturaţie – respectiv, întîlnirea dintre două culturi: cea autohtonă, a geto-dacilor, şi cea romană. A fost o întîlnire între două culturi care au dialogat şi au sfîrşit prin a se confrunta, cultura latină impunîndu-se, în cele din urmă, prin asimilarea ei de către băştinaşi. Fenomenul s-a repetat, cîteva secole mai tîrziu, cînd cultura slavilor migratori, la Nordul Dunării, a fost asimilată de cultura latină, a populaţiei locale. Cauza ar fi fost împuţinarea populaţiei slave, care trecuse Dunărea, spre Constantinopol şi spre alte cetăţi byzantine, sperînd să găsească bogăţii nemăsurate şi să trăiască mai bine.

1) Este adevărat că limba latină a fost principalul instrument de romanizare a Daciei, însă un instrument invizibil. Mult mai vizibilă a fost Armata romană de ocupaţie. Împărţiţi în mai multe legiuni (Gemina, Macedonica ş.a.m.d.), sutele de mii de ostaşi romani vorbitori, după cum am spus, de latină populară, au intrat în contact direct cu populaţia locală, supunînd-o unui intens proces de romanizare. Dovadă în acest sens sînt termenii militari rămaşi pînă astăzi: ,,bellum“ (care nu s-a păstrat în nici o limbă romanică) = ,,belicos“, ,,beligeranţă“, ,,veteranus“ = ,,bătrîn“, ,,lucta“ = ,,luptă“, ,,arma“ = ,,armă“, ,,batt(u)alia“ = ,,bătălie“, ,,arcus“ = ,,arc“, ,,sagita“ = ,,săgeată“, ,,scutum“ = ,,scut“, ,,pacem“ = ,,pace“ ş.a.m.d.

2) Şi întemeierea oraşelor a favorizat procesul de romanizare a Daciei. Aşezările geto-dace nu puteau fi considerate oraşe. De-abia cucerirea romană a adus cu sine o înflorire a acestor aşezări, care s-au înmulţit, una cîte una. Cea mai importantă era Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa şi, de aceea, căpătase statutul de colonie. Altele au devenit municipii: Drobeta (Drobeta-Turnu Severin), Dierna (Orşova), Napoca (Cluj-Napoca), Potaissa (Turda), Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia). În interiorul zonelor rurale, coloniştii au întemeiat ,,villae rusticae“ (ferme agricole), care foloseau mîna de lucru a băştinaşilor. Acest contrast dintre coloniştii latifundiari, şi ei ţărani la origine, şi populaţia locală a deschis calea pătrunderii limbii latine şi la sate. În perioada cuprinsă între retragerea aureliană şi marea invazie mongolă (din anul 1241), valuri succesive de popoare migratoare (goţi, huni, gepizi, ostrogoţi, slavi, cumani, pecenegi, uzi, sau tătari) sperau să găsească bogăţii însemnate. Ca urmare, orăşenii s-au refugiat în zonele rurale şi, de aici, extensia cuvîntului ,,pavimentum“ = ,,pămînt“. Ţăranii erau constituiţi în obşti, conduse de un ,,moş“ (cuvînt dac), din care a derivat cuvîntul ,,moşie“ = pămînt, proprietate (,,ţară“, în limba veche). Cuvîntul ,,moş“ avea un sinonim, ,,bătrîn“ < ,,veteranus“. Ţăranii, conduşi de moşi, trăiau la ,,sate“ < ,,fossatum“. Atît de strînsă a fost legătura dintre români şi pămîntul lor, încît cuvîntul ,,ţară“ derivă din latinescul ,,terra“, în timp ce în franceză, italiană, spaniolă şi portugheză, derivă din latinescul ,,pagus“ (,,sat“) > ,,pais“, ,,paese“, ,,paďs“.

Satele au asigurat continuitatea etnică, prin asimilarea migratorilor. Invaziile popoarelor migratoare nu urmăreau neapărat exterminarea băştinaşilor, întrucît erau interesate doar de jafuri şi de obţinerea de la aceştia a unor biruri cît mai mari, precum şi de supunere totală. De multe ori, invaziile migratoare se soldau doar cu dislocări de populaţii, din Sudul Dunării spre Nord. În alte situaţii, relaţiile deveneau armonioase, se trecea la schimburi comerciale şi, în final, avea loc asimilarea invadatorilor, dovadă fiind Tezaurul de la Pietroasa, precum şi mai multe toponime – Comana, Bistriţa, Ardeal ş.a.m.d. Potrivit lui Sextil Puşcariu, părăsirea Daciei de către Armata şi administraţia romană a favorizat procesul de romanizare a provinciei – nemaiîntîmpinînd nici o rezistenţă din partea populaţiei civile, barbarii năvălitori n-au mai lovit cu atîta furie, astfel că distrugerile provocate în aceste locuri au fost din ce în ce mai reduse. Dacă, dimpotrivă, barbarii ar fi întîlnit o rezistenţă militară, ar fi pustiit totul. „Ca trestia ne-am îndoit, dar nu ne-am dat“ – celebrele vorbe ale lui Alexandru Vlahuţă subliniază nu laşitatea, ci puterea noastră de a ne adapta la orice pericol, pe care l-am depăşit cu pierderi minime.

3) Şi căsătoriile mixte au avut un rol însemnat în romanizarea Daciei, dovadă fiind cuvintele: ,,bărbat“ < ,,barbatus“, ,,femeie“ < ,,familia“, ,,muiere“ < ,,mulier“, ,,soţ“, om însurat < ,,maritus“, ,,a peţi“ < ,,petire“, ,,nuntă“ < ,,nuptie“, ,,ospăţ“ < ,,hospitum“, ,,socru“ < ,,socer“, ,,fecioară“ < ,,fetiola“, ,,a se naşte“ < ,,nascere“.

4) Creştinismul a jucat un rol important în formarea Limbii şi a Poporului Român, întrucît s-a făcut în latineşte (a nu se confunda cu religia ortodoxă, apărută prin Secolul IX, sub influenţa slavilor). Iată o serie de cuvinte doveditoare: ,,Dumnezeu“ < ,,Domine“, ,,Deo“, ,,înger“ < ,,angelus“, ,,biserică“ < ,,basilica“, ,,a muri“ < „morire“, ,,cruce“ < ,,crocem“ < ,,crox“, ,,creştin“ < ,,christianus“, ,,lumînare“ < ,,luminare“. Odată cu introducerea învăţăturii ortodoxe, ne-au parvenit şi cuvintele slave: ,,slujbă“, ,,vecernie“, ,,pomană“, ,,utrenie“, ,,spovedanie“, ,,a milui“, ,,smerenie“.

Interesant este faptul că procesul de romanizare a populaţiei geto-dace începuse înainte de cucerirea Daciei de către romani, prin legăturile economice strînse cu populaţiile romanizate din provinciile vecine – Panonia, Dardania, Moesia. Procesul a continuat şi după retragerea aureliană. Superioritatea culturii latine s-a impus în spaţiul carpato-danubian – i-a asimilat pe băştinaşi şi i-a făcut, mai întîi, romani, apoi, daco-romani şi, în cele din urmă, români. Exceptîndu-i pe romanşi (retoromani sau ladini), populaţie restrînsă din fosta provincie romană Raetia (din Nordul Alpilor), românii, care, la început, s-au numit ,,rumâni“, sînt singurul popor latin care a păstrat în numele său numele Romei. Formula fericită a lui Nicolae Iorga – „Am rămas români pentru că nu ne puteam despărţi de amintirea Romei“ – trebuie înţeleasă în sensul că daco-romanii, după retragerea aureliană, iar, mai tîrziu, românii au avut conştiinţa apartenenţei lor la Imperiul Romano-Byzantin. Prezenţa acestui imperiu la Nordul Dunării, în timpul lui Constantin cel Mare şi Justinian, cînd garnizoane romano-byzantine, aflate pe malul stîng, asigurau controlul Dunării, a consolidat această conştiinţă. Dovadă stau cuvintele latineşti ,,imperator“ > ,,împărat“, sau ,,dominus“ > ,,domn“, păstrate din timpul stăpînirii romane în Dacia. Protoromânii sînt produsul sintezei dintre geto-daci şi coloniştii romani. În Imperiul Roman de Apus (capitala la Roma) şi în Imperiul Roman de Răsărit, Byzanţul (capitala la Constantinopol), se vorbea latineşte. Dar invazia slavilor a spart blocul masiv al romanităţii orientale din aria Carpato-Balcanică şi, din tot Byzanţul, s-a păstrat doar Limba Română, căci slavona s-a întins peste tot.

Dacă, la Nordul Dunării, populaţia romanică i-a asimilat pe slavi, la Sudul Dunării, aşezările slavilor au destrămat populaţia latină – după cum, atît de expresiv, s-a pronunţat istoricul Florin Constantiniu: „Din blocul invaziei slave au sărit aşchii de romanitate, care şi-au păstrat identitatea etno-lingvistică în condiţiile slavizării populaţiei din Nordul Peninsulei Balcanice“. Desigur, regretatul istoric se referea la grupurile de populaţii româneşti (aromânii, istroromânii şi meglenoromânii), risipiţi prin Peninsula Balcanică.

Între Secolele I şi VI s-a desfăşurat prima etapă a procesului de formare a Limbii şi a Poporului Român, respectiv formarea protoromânilor, o sinteză între geto-daci şi coloniştii romani. Prin convieţuirea romanilor nord-dunăreni cu slavii (începînd cu Secolul VII), s-a intensificat procesul romanizării. Etnogeneza noastră, care s-a încheiat între Secolele VIII şi IX, implică 3 elemente fundamentale: substratul geto-dac, stratul roman şi adstratul slav. Tot atunci, apar izvoare în care românii încep să fie numiţi ,,valahi“, ,,vlahi“, ,,volohi“, ,,blachi“. La fel s-a întîmplat şi în cazul celorlalte limbi romanice. De exemplu, la francezi există substratul celto-galic, stratul roman şi adstratul germanic (însă numele vine de la neamul franc al germanilor).

Timp de aproape un mileniu, în perioada cuprinsă între retragerea aureliană şi invazia hunilor, s-au ştiut tot mai puţine lucruri despre spaţiul nord-dunărean, prilej pentru unii să afirme că hunii au găsit aici un loc pustiu, de unde pretenţia de a se considera stăpîni, în baza ,,legii primului sosit“. Adevărul este că, plecînd romanii (nu şi populaţia în curs de romanizare), interesul pentru această margine de Europă a dispărut. Apoi, valurile succesive ale populaţiilor de stepă au sustras populaţia băştinaşă de sub observaţia istoricilor. În rest, populaţia locală a rămas constantă şi procesul de romanizare s-a desfăşurat, aici, neîngrădit, însă într-un anonimat aproape general. Într-un loc pustiu, n-ar fi fost posibilă formarea unui popor şi a unei limbi în care toată gramatica şi cea mai mare parte a fondului principal lexical să fie de origine latină.

Paul Suditu

COMENTARII DE LA CITITORI