„Oscalambur“

in Alte știri

Deşi a scris puţin – doar volumul de povestiri „Omul şi umbra“ -, Oscar Lemnaru (1907-1968) a rămas în literatura română ca un autor inteligent, sclipitor în conversaţie şi cu o replică de substanţă; pe scurt, ,,un principe al calambururilor”, aşa cum l-a numit prietenul său, criticul Şerban Cioculescu. Sînt unii scriitori care îşi risipesc geniul prin cafenele, iar talentul, în literatură, sau pe scenă, aşa cum a fost cazul lui Tudor Muşatescu, Puiu Iancovescu ş.a. Oscar Lemnaru nu a apucat să scrie prea mult, pentru că mirajul cafenelei l-a acaparat cu totul. Prin calambururile şi satirele sale de efect, posteritatea l-a aşezat alături de alţi străluciţi stîlpi ai cafenelelor, de la „Corso“, sau de la „Capşa“, care, totuşi, şi-au găsit timp şi pentru propria operă literară: Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, Şerban Cioculescu, Ion Minulescu, Tudor Muşatescu, Victor Eftimiu, Adrian Maniu, Mihail Sorbul, Al. T. Stamatiad, Oscar Han, Puiu Iancovescu, Al. Cazaban, Neagu Rădulescu şi cîţi alţii or mai fi fost. Vorba lui Arghezi: „Toţi nu mai sînt./ Toţi au plecat, de cînd ai plecat./ Toţi

s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat“.

Publicist şi traducător, Oscar Lemnaru era brăilean, la fel ca Mihail Sebastian, care, cu intenţii ironice, l-a introdus în romanul său „Oraşul cu salcîmi“, sub numele de Buţă. Poate că tocmai din acest motiv „Oscărel“ şi-a taxat concitadinul drept „superficial“ şi „cabotin“. La vîrsta de 16 ani, eroul nostru fuge de acasă, pentru a nu ajunge ucenic în prăvălia de vopsele a tatălui său, aspiraţiile lui fiind altele. În Bucureşti, duce o viaţă boemă, colaborînd cu cîte o publicaţie şi dormind, vara, în Cişmigiu. Deşi nu apucase să-şi treacă Bacalaureatul, îşi făcuse, totuşi, o cultură de autodidact. Dar, cum din colaborări nu putea trăi, s-a angajat ca meditator de filozofie, la un tînăr funcţionar de bancă: era bine plătit, se mai întremase şi îşi cumpărase haine noi. Dar, într-o zi, bancherul dispare şi, abia peste cîteva luni, se află că, de fapt, acesta golise casa de bani din dotare şi fugise în străinătate.

Oscar Lemnaru citise „Etica“ lui Spinoza şi îl înţelesese pe marele filozof. Invitat la un seminar, îl va înfrunta pe profesorul Nae Ionescu – acesta, cam înghesuit, va amîna discuţia pentru a doua zi. Autodidactul, însă, nu a onorat confruntarea, edificat, pretindea el, asupra cunoştinţelor domnului profesor. Prezent în mai toate mediile culturale, „Oscalambur“, aşa cum îl porecliseră admiratorii, începuse să treacă drept un spirit vesel, spumos şi băşcălios. În consecinţă, era nelipsit din cafenelele bucureştene, unde nu rămînea, niciodată, dator cînd era vorba să dea vreo replică tăioasă. Odată, l-a dat gata chiar şi pe actorul Puiu Iancovescu, un alt calamburgiu de marcă. Nelămurit de ce femeile sînt moarte după Gandhi şi Krishnamurti, la modă, pe atunci, marele actor şi-a întrebat amicul ce crede despre acest fenomen cosmopolit. Iar Oscar Lemnaru i-a răspuns: „Nu m-am gîndit“. Iancovescu, rămas fără replică, l-a ameninţat că îl împuşcă. „Se vede – l-a contrat Lemnaru – că mă confunzi cu francul!“, aluzie la veşnica sărăcie a lui Iancovescu. O vreme, şi Mircea Eliade a fost ţinta ironiilor de cafenea. Abia întors din călătoriile sale indiene, Oscar Lemnaru ar fi spus: „Mircea Eliade ne-a cam hindus în eroare cu hindusa lui“. Alteori, l-ar fi atins pe marele istoric al religiilor: „Nu fi indiot!“, iar acesta, superior, nu s-ar fi supărat. Nici cînd a venit vorba despre yoga şi cineva i-a ridicat în slăvi superioritatea, Lemnaru n-a rămas mai prejos: „Y-o gafă!“. Camil Petrescu era surd, şi cei care nu ştiau secretul trebuiau să ridice tonul. „Nu e surd, e absurd!“, lămurea lucrurile calamburgiul atotştiutor. Dar, într-o zi, Camil şi-a făcut apariţia la „Capşa“ cu un mic aparat în ureche, care îi uşura mult viaţa. Maliţios, Oscar Lemnaru s-a aplecat spre scriitor şi l-a întrebat: „Prinde şi posturi străine, maestre?“. Oscar Lemnaru a colaborat, cu traduceri, proze scurte, eseuri şi articole de tot felul, cu mai toate publicaţiile vremii: „Facla“, „Revista Fundaţiilor Regale“, „Viaţa Românească“, „Azi“, „Cuvîntul“, „România liberă“ ş.a.m.d. Într-o zi, s-a dus la Nicolae Iorga, să-i ceară un interviu. După lungi insistenţe, Iorga a acceptat, dar, privindu-l mai bine, l-a întrebat:

– Dumneata eşti turc?

– Nu, domnule profesor, sînt evreu, din tată şi din mamă evrei (într-adevăr, se numea Oscar Holtzman).

– Se poate, dar dumneata eşti turc, pentru că turcul nu caută!

La fel ca Ion Creangă, odinioară, care candidase, la alegerile electorale, din partea liberalilor şi ţinuse discursuri presărate cu glume, Oscar Lemnaru, în calambururile sale, cădea, uneori, în tentaţia facilului şi trecea drept neserios. Din această cauză, Creangă nu s-a ales decît cu un vot, al lui, iar Lemnaru, a doua zi, s-a ruşinat de jocul de cuvinte infantil „electricitate“ – „electricimame“. În general, însă, el era un tip inteligent, care cultiva umorul spontan, fiind considerat un bun interlocutor şi conviv.

La fel ca mai toţi creatorii epocii, imediat după 23 August 1944, Oscar Lemnaru s-a reorientat şi a început să colaboreze cu publicaţiile de stînga. Spiritul lui umoristic şi băşcălios s-a manifestat şi acum, sprijinind politica noilor autorităţi. În 1946, publică volumul de povestiri „Omul şi umbra“, în care relevă fantasticul convenţional, în sensul bunelor tradiţii relativist-istorice. Era convins că literatura îşi epuizase resursele expresive şi că doar speciile fantastice (nuvela, romanul) o vor mai putea revigora. „De data aceasta – spune criticul Marian Popa –, vechiul gazetar, iubitor de Spinoza, stîlp de cafenea şi calamburgiu fără rival, cultivă, în cartea lui, paradoxurile logice, în vederea realizării unui eveniment fantastic de natură onirică, parapsihologică, sau, pur şi simplu, absurdă, dar şi coincidenţe incredibile“. De exemplu, un individ este absorbit într-o oglindă în care se privise timp de 20 de ani, viziunea narcisistă fiind evidentă. Oscar Lemnaru începuse şi un roman, pe care nu a mai apucat să-l termine, preferînd, în schimb, ceva mai uşor, adică traduceri şi stilizări ale textelor altora.

Ce-ar mai fi de adăugat la biografia lui „Oscalambur“? Făcînd apel la bunele oficii ale lui Al. Rosetti, aflat în relaţii amicale cu toate regimurile politice, care l-au pus şef în toate domeniile, în 1947, eroul nostru, în sfîrşit, îşi trece Bacalaureatul, copleşindu-şi profesorul cu elogii fierbinţi. Spre sfîrşitul vieţii, cucerit, şi el, de moda vremii, se ia cu alţii, mai tineri, şi vizitează şantiere, fabrici şi ferme agricole, pentru a lua contact cu viaţa şi realizările imediate. Desigur, nici în noile împrejurări nu se dezminte, ţinîndu-se de bancuri şi de cioace, pînă la moarte.

Paul Suditu

COMENTARII DE LA CITITORI