Otavian Goga – de la Răşinari la Ciucea (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Aşa cum numele lui Eminescu este legat de Ipoteşti, al lui Creangă de Humuleşti şi al lui V. Alecsandri de Mirceşti, numele lui Octavian Goga este asociat spontan de satul său natal, Răşinari, din judeţul Sibiu. Se spune chiar, în mod curent, „Răşinari, satul lui Goga”. Totuşi, numele ,,poetului pătimirii noastre” este legat şi de Ciucea, locul unde şi-a trăit viaţa la maturitate şi unde este înmormîntat. Fiecare din aceste două localităţi au avut un rol important în biografia sufletească a poetului, dar ponderea lor este diferită. Ce a însemnat fiecare în desfăşurarea vieţii lui, ce implicaţii psihologice au avut ele în existenţa lui tumultuoasă, vom încerca să desluşim în rîndurile de mai jos.
Răşinarii au fost în viaţa lui Goga matca originară, locul de formare a orizontului său sufletesc. Nu era o aşezare oarecare de obîrşie, care, ca orice pămînt natal, lasă o anumită amprentă specifică în inima fiecăruia, ci un centru de gravitaţie deosebită în viaţa lui Goga. Răşinari este un sat de munte deosebit prin totul de alte sate ardeleneşti, prin vechime, mărime şi complexitate. Aşezat la poalele dealurilor care deschid Carpaţii, el este format din străzi lungi, şerpuitoare şi din nenumărate uliţi care-i dau un farmec patriarhal deosebit, din case strînse umăr la umăr, fiecare purtînd pe vîrf o cruce, „fiecare cămin simbolizînd o biserică, iar fiecare vatră, un altar” (Adrian Maniu). Spiritul tradiţiei este viu şi sănătos în viaţa oamenilor, în îmbrăcămintea lor, simplă şi frumoasă, în alb şi negru, în vechimea lor imemorială, căci dacii n-au putut fi altfel decît răşinărenii de demult şi de astăzi. Efigiile dacice sînt vii şi plastice în chipul şi felul de a fi al oamenilor, mai mult decît s-ar putea găsi în documentele istorice sau în rămăşiţele arheologice. Orice descriere a satului rămîne abstractă fără cunoaşterea lui directă, mai ales a oamenilor, firi mîndre, isteţe şi răzbătătoare, şi a femeilor frumoase, harnice şi pline de bună cuviinţă. Satul Răşinari nu poate fi descris, ci numai văzut direct, pentru a-i reţine imaginea de aşezare reprezentativă, multimilenară, neconfundabilă.
G. Călinescu, în „Istoria literaturii”, a încercat, pe un spaţiu întins, să descrie Răşinarii, dar a reuşit numai aproximativ, căci misterul satului nu-i numai aşezarea lui, ci sînt mai ales oamenii, cu mentalitatea, datinile, credinţele, superstiţiile, poreclele, conştiinţele vechimii şi a „legii” strămoşeşti care-i stăpîneşte. Satul este atît de complex în morfologia lui sufletească, în împletirea lui cu istoria, în atracţia lui etnologică şi folclorică, încît s-a simţit nevoia unei monografii vaste, apărută încă în 1915 – cea mai întinsă dintre cele dedicate unui sat din trecut: „Monografia comunei Răşinari”, de Victor Păcală, premiată de Academia Română. În acest cadru de vechime multimilenară, de aşezare naturală plină de legende şi mituri, de oameni cu o psihologie complexă, dar luminoasă, s-a născut, pe „Uliţa popilor”, Octavian Goga, la 1 aprilie 1881. Aici şi-a trăit copilăria de neuitat, şi-a format imaginea lumii, şi-a însuşit frumosul limbaj literar specific locului, impregnat cu expresii arhaice şi bisericeşti, care colorează pregnant poezia lui. Lumea sufletească a Răşinarilor se reflectă în numeroase din poeziile lui, dintre care Bătrînii (devenit cîntec folcloric), Reîntors, Casa noastră, Dascălul, Dăscăliţa sînt cele mai reprezentative, alături de nume de pristavi, primari şi lăutari localnici. De sat îl mai lega familia lui numeroasă de cărturari de veche tradiţie, părinţii, surorile şi fratele Eugen, cu toţii formînd o unitate sufletească indestructibilă. În lucrarea Octavian Goga în corespondenţă (1975), editată de Daniela Poenaru, este atestată această atmosferă de solidaritate familială, de afecţiune şi încredere, de cultură şi viu patriotism românesc.
Legătura organică cu satul, expusă de însuşi poetul în Fragmente autobiografice, a fost atît de puternică, încît ea a dat expresie, mai tîrziu, sentimentului atît de viu al dezrădăcinării. De această lume de mit, istorie, poezie şi realitate vie, Goga a rămas direct legat pînă în 1914, căci după studiile liceale şi universitare de la Budapesta şi Berlin, el s-a întors la Sibiu ca secretar literar al ,,Astrei”, deci tot în preajma Răşinarilor. De multe ori se refugia singur, sau cu grupuri de scriitori prieteni, la Răşinari, în casele mari cu ziduri groase şi odăi spaţioase, mobilate ţărăneşte, cu mult gust, cu covoare ţesute în sat şi cu atmosfera de carte veche şi nouă românească, pe care el a evocat-o adesea. Era apoi curtea largă, o oază unică de linişte şi odihnă la adăpostul nucilor bătrîni, al prunilor şi merilor, iar în locurile deschise, multe flori, de toate culorile. Podoaba curţilor înflorate a fost întotdeauna mîndria răşinărencelor.
Totuşi, despărţirea de Răşinari a venit fatală, dureroasă şi aproape definitivă. La izbucnirea primului război mondial, Goga s-a refugiat la Bucureşti, în întîmpinarea destinului său măreţ. A urmat lupta titanică pentru împlinirea Idealului Naţional, Unirea din 1918, după care aşezarea lui la Bucureşti a devenit definitivă, Goga fiind absorbit de lupta pentru desăvîrşirea unităţii naţionale, care devenise vocaţia lui politică de după război. Octavian Goga nu s-a mai întors la Răşinari decît sporadic, în perioada interbelică, pentru alegeri sau pentru a-şi revedea mama pe care o venera, fiindcă a fost nu numai o fiinţă afectuoasă, ci şi o intelectuală reprezentativă şi o româncă demnă în vicisitudinile din trecut. Ultima oară Goga a fost la Răşinari în 1935, cînd a murit fratele lui, scriitorul Eugen Goga, pe care-l considera cel mai bun prieten al său. Pe nesimţite, Răşinarii deveniseră pentru el un trecut dureros, dar ireversibil.
La aceasta a contribuit şi un alt fapt care şi-a avut ponderea lui sufletească apreciabilă. A fost evenimentul de răscruce al despărţirii de prima lui soţie, Hortensia Cosma (familiar Tani), întrupare a candoarei, sincerităţii şi afecţiunii conjugale. Legătura celor doi soţi părea ideală, la început, în 1906, cînd s-au căsătorit, poetul dedicîndu-i cîteva poezii, dintre care ,,O rază” este cea mai cunoscută. Cum rezultă din Corespondenţa citată, după primii ani de dragoste ardentă şi totală, afecţiunea lui Goga începe să slăbească, prin misterul de nepătruns al resorturilor care îi apropie sau îi despart pe oameni. Către sfîrşitul războiului, tonul scrisorilor devine monoton, banal şi practic. Scrisorile sînt mai mult comunicări de interese, politeţea ia locul dragostei, iar respectul şi corectitudinea înlocuiesc afecţiunea. Inima lui Octavian Goga încetase să mai bată pentru Tani şi se deschisese, cu o intensitate nestăpînită, pentru o altă femeie. Era Veturia Triteanu, născută Mureşan, pe care o cunoştea de mult, ea fiind una din intimele familiilor Cosma şi Goga, în Sibiul anilor 1908-1914. Contemporanii spun că Tani avea o teamă instinctivă faţă de Veturia, presimţire care nu a înşelat-o.
Ar fi să simplificăm prea mult raporturile omeneşti, ca să vorbim în acest caz de intrigă sau perfidie. Sentimentele omeneşti au motivări mult mai adînci decît aceste meschine explicaţii. Desigur, porniri tainice l-au îndemnat pe Goga să-şi părăsească soţia, apreciată unanim ca o fiinţă ideală şi ireproşabilă, în favoarea Veturiei, soţia unui preot sibian. Pătrunderea în universul adînc al fiinţei umane rămîne, în continuare, un mare mister, cu tot progresul psihologiei şi al psihanalizei.

(va urma)
BUCUR ŢINCU

COMENTARII DE LA CITITORI