Otavian Goga – de la Răşinari la Ciucea (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Divorţul de Hortensia (Tani) a avut loc în 1920 şi căsătoria cu Veturia, în acelaşi an. Ambele evenimente au avut un mare răsunet, fiind primite cu vădită dezaprobare de opinia publică a micii burghezii ardeleneşti, plină de prejudecăţi salutare pentru o societate în apărare naţională şi ostilă frivolităţii aparente a gestului. Goga, preţuit şi iubit de contemporani, a pierdut mult în simpatia acestora, care erau solidari cu Hortensia. Pierderea aceasta se adăuga la cea provocată de părăsirea de către Goga a Partidului Naţional cu puţin înainte, fiind acuzat, în mod neîntemeiat, că a „spart solidaritatea Ardealului”, aliindu-se politiceşte cu generalul Averescu.
Veturia Goga, după ce fusese mai înainte apreciată ca „privighetoarea Ardealului”, pentru talentul cu care interpreta cîntecele populare – simbol al solidarităţii prin arta naţională – a început să fie acuzată în epocă de ambiţie, insinuare vicleană, arivism, egoism şi altele, din care viitorul va reţine prea puţin. Chiar familia Goga de la Răşinari a primit-o pe Veturia cu răceală, acceptînd-o ca pe o situaţie de fapt. Simpatia rămăsese întreagă pentru Tani, unanim preţuită.
Această situaţie, dar mai ales poziţia proeminentă politică a lui Octavian Goga au dus la căutarea unui alt loc de refugiu şi odihnă, mai confortabil decît casa bătrînească de la Răşinari. N-a fost nevoie de prea multă căutare, căci întîmplarea de multe ori dezleagă de la sine greutăţi în aparenţă de neînvins.
La sfîrşitul războiului, văduva poetului maghiar Ady Endre (mort în 1919) – prieten bun cu Goga -, vrînd să se retragă la Budapesta, s-a adresat lui Goga, oferindu-i spre cumpărare casa de la Ciucea, din judeţul Cluj. Era o casă veche, vizibil neglijată şi cam dărăpănată. Goga s-a împrumutat la Banca Agrară din Cluj cu suma necesară şi a cumpărat casa oferită. S-a făcut multă vreme caz de cumpărarea acestui „castel”, mai ales din partea adversarilor politici ai lui Goga. Dar suma nu era mare, chiar pentru valuta de atunci. Ceea ce a costat mult a fost transformarea unor ziduri ruinate în „castelul” de mai tîrziu. Munca aceasta de restaurare şi construcţie modernă a fost a Veturiei Goga, fiinţă dotată cu energie, simţ practic şi perseverenţă. Căci Veturia Goga n-a ocupat în viaţa soţului ei locul sentimental al primei soţii, ci a fost punctul de sprijin trainic în planul afirmării lui sociale, în noua poziţie pe care acesta şi-o cîştigase după război. Construirea castelului de la Ciucea a fost un exemplu elocvent.
După cîţiva ani nu s-a mai vorbit de „poetul de la Răşinari“, ci, în mod peiorativ, de „castelanul de la Ciucea”, mai ales de către ziarişti şi adversari politici. De fapt, „castelul” era mai modest decît sugera cuvîntul. Ceea ce impunea, însă, era peisajul rustic, vast şi odihnitor al „castelului” şi anexelor lui, bunul gust al interioarelor, biblioteca de mii de volume şi tablouri de valoare, atmosfera prietenoasă şi caldă, caracteristică familiei Goga, totdeauna bucuroasă de oaspeţi. Oricine era primit cu bunăvoinţă şi plăcere, de la oameni politici şi scriitori notorii în epocă, la grupurile de studenţi de la Cluj şi simpatizanţi din toată ţara, pînă la numeroşi oameni necăjiţi, veniţi pentru intervenţii sau alte ajutoare.
Nu i se poate nega Veturiei Goga meritul organizării acestui nou cadru social pentru soţul ei, în al cărui destin măreţ credea, ci, dimpotrivă, trebuie să i se recunoască iniţiativa, îndrăzneala şi ingeniozitatea soluţiilor în problemele complexe pe care le-a reclamat o aşezare şi o construcţie de aşa mari proporţii. Timp de 15 ani, ea a fost sufletul acestei aşezări, vestită nu numai prin numele soţului, dar şi prin aranjarea ei atractivă.
Nu este o curiozitate omenească oarecare, ci un caz de psihologie aparte să ne oprim o clipă asupra destinului Hortensiei Goga, după despărţirea de Goga. Ea a continuat să trăiască la Bucureşti, în apropierea lui, sperînd, cu o candoare şi lipsă de realism, specific firii ei excepţional de delicate, că Goga va reveni la ea, regretîndu-şi greşeala. Avea încredere că dragostea ei pură de la început şi de totdeauna îl va readuce la ea, că tot ce s-a întîmplat a fost doar o paranteză nedorită şi urîtă, care va fi în curînd dată uitării. Contrar obiceiului în asemenea situaţii, nu l-a vorbit de rău, niciodată, nimănui, nu i-a reproşat nimic, deşi vorbea numai de el numeroşilor vizitatori care o căutau. Pe Veturia a refuzat să o mai vadă vreodată.
A aşteptat astfel 18 ani zadarnic, pînă în 1938, cînd Goga a murit pe neaşteptate. A depus pe catafalcul lui de la Ateneul Român, unde fusese expus, un buchet de 14 trandafiri, simbolizînd cei 14 ani de căsnicie fericită cu el. Pe panglica buchetului era scris: ,,Noapte bună, Tavi”. După aceea, în 1942, s-a retras la Sibiu împreună cu sora ei, cîntăreaţa şi profesoara Lucia Cosma, la casa lor părintească. Aici a trăit pînă în 1965, continuînd să-l considere pe Tavi viu şi aşteptîndu-l să se reîntoarcă. A murit la 85 de ani, săracă şi uitată, afară de cei cîţiva supravieţuitori ai anilor ei tineri. Unul dintre ei, profesorul Onisifor Ghibu, cel mai vechi şi mai bun prieten al familiei Goga, în amintirile lui, o prezintă astfel spre sfîrşitul vieţii ei: „Biaţa fiinţă, care deşi de peste patru decenii nu mai era legal soţia lui O.G., dar care îi păstrase tot timpul, cu un suflet curat, toată stima şi dragostea ei, a intrat în faza finală a fiicei de împărat din balada lui Coşbuc. Ea depăşise faza vieţii naturale obişnuite şi trăia numai în visurile cele mai frumoase, la capătul cărora îl vedea pe Făt-Frumosul de odinioară întorcîndu-se adînc pocăit la ea, pentru a relua firul minunatei poveşti de altădată. De cîte ori o vizitam, îmi vorbea, ca despre o realitate concretă, despre frumuseţea vieţii de acum, cu iubitul ei, pe care fermecătoarea i-l înstrăinase un timp oarecare”.
* * *
Octavian Goga n-a adus nici Veturiei satisfacţiile pe care le aştepta şi le merita, căci ea nu s-a putut bucura multă vreme de viaţa pe care şi-o construise alături de el. La 7 mai 1938, Goga a murit prematur, lăsînd-o singură, în castelul care de atunci înainte mai simboliza doar o amintire de măreţie şi suferinţă. A trăit, ca şi Hortensia, în cultul fostului ei soţ, cu demnitate şi mîndrie, în evocarea lui permanentă. I-a zidit pe un deal din faţa castelului un mausoleu simplu şi impunător, iar mozaicul cupolei a fost lucrat cu migală, cu mîinile ei, timp de 20 de ani, cu o dăruire de legendă. A fost expresia vie şi activă a veneraţiei fără margini pentru soţul ei, în al cărui destin măreţ a crezut şi pe care, în parte, l-a ajutat să-l realizeze. Ceea ce s-a vorbit despre ambiţiile deşarte şi de vanitatea Veturiei Goga a fost dezminţit de cultul absolut pe care aceasta l-a avut pentru Octavian Goga, în viaţă şi după moarte. Cu numeroşii vizitatori care veneau la Ciucea era mereu prezentă şi ospitalieră, evocîndu-l pe Goga simplu şi mişcător, fără ostentaţie, fiindcă îl simţea mereu viu alături de ea. Se complăcea natural, în destinul absurd şi dureros pe care-l trăia, amestec de luciditate prezentă şi de ecouri din altă viaţă.
A murit în iunie 1979, la vîrsta de 97 de ani, purtîndu-şi cu stoicism şi cu un dinamism excepţional povara anilor. O mărturie a stării din ultimii ei ani o găsim în culegerea lui Vasile Rebreanu şi Mircea Scorobete Cu microfonul dincolo şi dincoace de Styx (Dacia, 1979). A fost înmormîntată în mausoleul de la Ciucea, alături de ilustrul ei soţ.
Castelul de la Ciucea a rămas Casa memorială oficială a lui Octavian Goga. Dar şi la Răşinari există o Casă memorială neoficială, care atrage mii de vizitatori din toată ţara, fiindcă a fost locul naşterii şi copilăriei poetului, pe care el, în adîncul sufletului, nu l-a uitat niciodată. S-a vorbit chiar de dorinţa lui finală de a fi înmormîntat la Răşinari, dar dovezi n-au putut fi aduse.
Casa de la Răşinari, întreţinută pe cheltuială proprie de urmaşii Claudiei Bucşan, sora poetului, face să dăinuie prezenţa mereu vie a lui Goga în sat, unde niciodată n-a fost uitat. Răşinărenii se mîndresc cu numele lui, căci, deşi plecat din sat, el a devenit de prestigiu naţional, alături de Şaguna, Barcianu şi multe alte nume reprezentative pentru cultura noastră.
Şcoala generală din sat îi poartă numele, dar o iniţiativă rău inspirată a făcut să i se ridice în sat un bust, un ultragiu al genului. Nu numai hîrtia e atotrăbdătoare, ci şi gipsul sculptorilor. Gestul s-a repetat şi la Sibiu, unde în parcul Astra un alt „bust” s-a străduit şi a reuşit să-l ajungă în neverosimil pe cel de la Răşinari. Numai la Sibiu, la liceul care poartă numele poetului, există un bust demn de memoria acestuia. Este opera lui Cornel Medrea. Dar este aşezat în holul şcolii, ferit de privirile mulţimii.

Sfîrşit
BUCUR ŢINCU

COMENTARII DE LA CITITORI