Otrăvurile din alimentaţia noastră

in Lecturi la lumina ceaiului

Problema-problemelor cu care se confruntă Planeta nu este nici poluarea, nici încălzirea globală. Acest ultim subiect este dezbătut, cu precădere, vara, cînd se topeşte asfaltul; iarna, se aduce în discuţie glaciaţiunea, căci aşa se întîmplă cînd savanţii nu se pun de acord de unde ne va veni sfîrşitul. Problema cea mai cotoioasă este înmulţirea excesivă a populaţiei Lumii. Deocamdată, sîntem vreo 7 miliarde de suflete, dar ce va fi mîine-poimîine, Dumnezeu cu mila! În pofida atîtor constrîngeri şi măsuri preventive în actul procreaţiei – cum ar fi liber la avorturi şi la perversiuni, pastilele anti-baby sau prezervativele cu şi fără arome – omenirea se află, totuşi, într-un proces de creştere galopantă, dovadă că ştie mai mult să se reproducă decît să producă. Unde să adăposteşti atîta prostime şi, mai ales, ce-i dai de crăpelniţă? Din acest motiv, experţii au născocit alimentele modificate genetic: să iasă mai multe şi mai mari, ca să ajungă la toţi. (Tudor Arghezi, cu crapii lui cît berbecii şi piersicile cît dovlecii, este un precursor, un protocronist în domeniu). Au urmat conservanţii, să nu se împută marfa în galantar, apoi, coloranţii, fertilizatorii, erbicidele şi pesticidele, să ia faţa papagalilor. Un măr, de exemplu, cu cît este mai mare şi mai parfumat, cu atît are mai multă cianură în el. Încercînd să lupte cu snobismul, un pomicultor revoluţionar se lăuda recent, la televizor, că el nu-şi mai stropeşte livada de 18 ori pe an, ca alţii, ci doar de 9 ori. S-a ajuns pînă acolo, în goana pentru hrana ecologică, încît unii caută, cu tot dinadinsul, legume şi fructe cît nuca, scofîlcite şi viermănoase, dovadă că n-au fost stropite cu nici un pic de otrăvuri. Ca o reacţie firească la aceste nenorociri, au apărut pe piaţă aşa-zisele alimente ,,bio”, adică alimente obţinute în condiţii naturale sută la sută şi după reţete tradiţionale, aşa cum se produceau pînă acum o jumătate de secol, cînd Omenirea era mai puţină şi mai proastă. În faţa unei asemenea ofensive împotriva E-urilor, bineînţeles că nici noi, românii, nu puteam rămîne mai prejos şi am aderat, mintenaş, la ,,Mişcarea Bio”, care a cuprins întreaga Planetă. (Chiar dacă unica soluţie de înjumătăţire a populaţiei lumii ar fi schimbările dramatice ale climei sau chiar un război mondial, aşa cum ne sugera reverendul Malthus în teoriile sale asupra demografiei, ceea ce s-a inventat pînă acum – războaiele locale, SIDA, perversiunile şi moravurile libertine, precum şi E-urile – a dat rezultatele aşteptate.) Nu ştim cum o fi la alţii, dar, la noi, alimentele astea ,,bio” sînt mai industrializate decît acelea procesate în conformitate cu decizia Codului Alimentar, fiindcă escrocii noştri dau lecţii Europei. Dovadă că a crescut numărul farmaciilor. Plus că sînt mai scumpe, întrucît sănătatea e mai bună decît toate şi cere bani mai mulţi decît o înmormîntare. De curînd, l-au arătat la televizor pe un individ care cică vindea mezeluri ,,bio” sută la sută, făcute după o metodă străveche din Mărginimea Sibiului. Numai că toate erau injectate cu saramură şi cu tot felul de alte dresuri, provenite de la un fost combinat petrochimic, care, pentru a supravieţui, s-a înfrăţit cu o fabrică de mezeluri.

Dar hoţia asta cu alimentele falsificate nu e o noutate. Ea îşi are rădăcinile în vremuri străvechi. Să amintim de Ocaua lui Cuza, păcălită în fel şi chip; ouăle crude golite de conţinut şi umplute cu apă; la fel, pîinea şi caşcavalul, ca în poveştile cu Păcală; cai de furat, arşi cu var stins, să le crească smocuri de păr, de altă culoare, cum făceau hoţii lui Bozoncea, din ,,Groapa”. Tot acolo unii vindeau cărămidă pisată împotriva puricilor, iar alţii ,,Maşina de băgat aţa în ac”, pentru soacre şi cumetre, în timp ce complicii lor le umblau chilipirgiilor prin chimire şi prin buzunare. Să nu-i uităm nici pe crîşmari, usca-li-s-ar mîna cu care toarnă apă-n vin, că nu degeaba îi blestema François Villon. Poate ca o urmare a acestui nărav, ,,90% din vinurile de pe piaţa românească sînt falsificate… coloranţi, alcool industrial, arome” (presa). Drumul de la clasicism la modernism a fost marcat de apariţia soiei, acest înlocuitor avant la lettre. Pînă nu demult, era o dovadă de sărăcie lucie să mănînci salam cu soia. Astăzi, însă, reevaluată, vorba lui Băsescu, soia a devenit un detoxifiant natural tot mai scump, ca orice lucru rar, şi tot mai rar, ca orice lucru bun. Exact ca în cazul unor substanţe dopante (precum carnitină, furosemid sau aspirină), interzise, cîndva, sportivilor. Dar dacă s-au dovedit aducătoare de bani mulţi, ele au devenit medicamente recomandate, cu sau fără reţetă. Tendinţa asta, de înşelare a semenilor, o găsim la oamenii de pretutindeni. Aţi uitat de zarafii pe care Isus i-a luat la goană cu biciul din templu? Am întîlnit, în creaţia lui Cehov, un personaj care trăia numai din împrumuturi pe care, fireşte, nu le mai restituia. Un altul cobora din birjă numai în faţa caselor cu două ieşiri şi-l ruga pe birjar să-l aştepte o clipă, însă… dus era, pe uşa cealaltă. La fel cum a păţit-o şi dl. Puşchilă, vecinul meu, care, de ziua lui, îşi dorea neapărat blugi americani originali. Un ţigan de pe Covaci l-a ,,mirosit”, i-a luat banii şi l-a pus să aştepte acolo, dar a dispărut după colţ. Aflat în Italia, marele Dobrin a luat o ţeapă cu un casetofon de la pachet. Cînd a ajuns acasă, a înţeles de ce nu funcţiona aparatul: cumpărase doar carcasa, căci, în interior, era plin cu ziare.

Să fim realişti şi să privim adevărul în faţă, ochi în ochi. În ziua de azi, nici măcar la ţară nu mai găseşti alimente naturale. S-a dus vremea cînd, ca în romanele ţărăneşti ale lui Rebreanu şi Sadoveanu, muşteriii intrau în crîşmă şi cereau rachiu ,,din ăla bun”, nu falsificat. Astăzi, ţăranii s-au şmecherit şi vînd numai falsuri pe bază de alcool etilic. În plus, au mai învăţat şi alte trucuri, cum ar fi:

– să pună făină, aracet şi zinc alb (folosit la zugrăveli) în lapte şi în brînzeturi, că de-aia sînt ele nefiresc de albe;

– să injecteze carnea cu saramură;

– să umple peştii cu pietricele, să atîrne la cîntar;

– să-şi hrănească porcii (crescuţi pentru vînzare) cu măruntaie de vite, luate de la Abator. Asta, pînă pe la începutul toamnei, cînd porumbul e taman bun de furat;

– să îndoape păsările cu drojdie şi apoi să le vîndă ,,din ochi”;

– să trateze legumele cu îngrăşăminte chimice, fără nici o noimă şi în cantităţi uriaşe, încît ies nişte exemplare monstruoase. (Cînd amintea de cartofi ,,cît pumnul”, domnişoara Aurica, a lui Eugen Barbu, se ruşina; acum s-ar speria, vîzîndu-i pe cei din piaţă.)

Iată şi alte situaţii:

– pepenarii de la Dăbuleni s-au deşteptat şi ei. Ca să facă faţă concurenţei turcilor, ei îşi stimulează pepenii cu îngrăşăminte aduse de afară şi îi acoperă cu folii de plastic, ,,pentru creşterea temperaturii” (dintr-un reportaj la televizor). În treacăt fie spus, într-o schiţă de Ion Băieşu, un tip a cultivat un pepene în faţa blocului şi, pentru ca acesta să dea rod, a încercat fel de fel de metode: i-a pus biostimulatori, a aşezat sub el un reşou electric, i-a montat o stropitoare automată… Bietul om, însă, n-a avut parte de pepene, căci i l-au furat;

– toţi producătorii de mezeluri şi brînzeturi din zona Sibiului au contracte cu o fabrică de mezeluri, unde, la 10 kg de carne, se obţin 100 kg de crenvurşti. Şi ,,ecologiştii” ăştia au umplut ţara de magazine ,,bio”, unde practică nişte preţuri nesimţite;

– iată o realitate dureroasă: fabrica de lapte; cîndva, era o contradicţie în termeni…;

– e îndeobşte cunoscut că orice aliment congelat, odată adus acasă, pierde jumătate din greutate;

– în supermarket-uri, puii rămaşi nevînduţi sînt unşi cu chimicale, ca să le dispară duhoarea, şi băgaţi la rotisor. Nici carnea veche, de porc şi de vacă, nu se aruncă, fiindcă este transformată în carne tocată; tratată cu tot felul de chimicale, aceasta devine materie primă pentru sarmale şi mici. Dar nu ne scandalizăm, căci, la noi, cei mai corupţi sînt inspectorii de la Protecţia Consumatorilor;

– în Săptămîna Mare, mulţi cîini sînt vînduţi pe post de miei;

– în sfîrşit, unii ciobani crestează oile la un picior şi, pe acolo, le umflă cu pompa, să arate mai grase, după care le cos cu aţă pescărească. Aşa se ajunge la următoarea situaţie: ,,Am cumpărat un miel viu de 18 kile şi cînd l-am tăiat acasă, mai avea vreo 10 kile” (presa).

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI