OZN-urile vin din alte civilizaţii, sau dintr-o lume paralelă? (1)

in Alte știri

9 august 1949 – Lacul Hebgen, Montana
Conform documentelor disponibile în Proiectul Blue Book, cazul 514: „La 9 august 1949, AGENTUL (John P. Brynildsen) a primit un telefon de la Dl. LANGEN, asistent supervizor la filiala Biroului Federal de Investigaţii din Butte, Montana, cum că un Domn (nume şters) din West Yellowstone, Montana, a anunţat filiala FBI din Butte, Montana, că un angajat al său, şi mai mulţi oaspeţi ai cabanei au văzut, în dimineaţa aceleiaşi zile, 9 discuri zburătoare, dintre care două au aterizat în apropiere. Şapte dintre ele se credea că veniseră de peste lac, în jurul orei 9,30, şi două dintre ele au căzut – unul, pe malul opus al lacului, şi celălalt, chiar în lac. Cam după jumătate de oră, a fost observat un alt «disc zburător» deasupra Lacului Hebgen”.
În aceeaşi zi, Brynildsen a contactat un al doilea bărbat, al cărui nume a fost, de asemenea, omis din dosar, şi a aflat de la un martor ocular, ghid angajat de primul bărbat, locul aproximativ unde căzuse discul. El s-a gîndit că ghidul ştia, într-o zonă de cîteva sute de metri, unde aterizaseră discurile. Brynildsen i-a pus întrebări precise, pentru a se asigura că omul nu văzuse un avion, un balon, sau alte obiecte de pe pămînt. Mulţumit că găsise ceva neobişnuit, şi-a continuat investigaţiile. În ziua următoare – 10 august – Brynildsen a interogat un alt martor, al cărui nume a fost de asemenea şters, şi a aflat că acesta văzuse formaţia de OZN-uri pe la orele 9,30 şi, apoi, un singur obiect, cam după 30 de minute. Potrivit spuselor lui, două dintre obiecte s-au prăbuşit lîngă lac.
Iată însemnările din raport: „… obiectele aveau aproximativ forma şi mărimea unei anvelope de automobil şi, în momentul în care au fost văzute, nu zburau în formaţie. Dl. (nume şters) a declarat că, în mod sigur, nu erau baloane, părînd a fi construite din metal şi avînd o culoare alb-cenuşie. În momentul apariţiei lor, dl. (nume şters) se afla într-o barcă, la marginea Lacului Hebgen, iar obiectele au venit de după o ridicătură a malului, din partea de sud a Lacului Hebgen, zburînd cu puţin deasupra vîrfului acelei movile … şi s-au îndreptat cu rapiditate spre sud. Două dintre obiectele din prima formaţie s-au prăbuşit, cel care a căzut în lac aruncînd un jet de apă, iar cel care a căzut în pădurea de pe celălalt mal, cam la o distanţă de 3 km de locul unde se afla martorul (nume şters), stîrnind un nor de praf în momentul prăbuşirii. După cădere, nu a existat nici o urmă de incendiu, explozie sau fum. Celelalte 5 obiecte au dispărut repede din vedere, dincolo de crestele care se găsesc cam la 3 km de malul vestic al Lacului Hebgen. Dl. (nume şters) nu a putut estima viteza obiectelor, dar a precizat că nu a putut vedea nici unul dintre ele mai mult de 5-10 secunde şi că obiectele care s-au prăbuşit au fost vizibile cam 2 secunde…”.
Brynildsen a raportat că mai existau, se pare, şi alţi martori, dar nu i-a putut găsi. Unul dintre ei era un turist cu cortul, care însă a plecat înainte de a ajunge el la locul accidentului, iar angajaţii cabanei şi ceilalţi oaspeţi nu văzuseră nimic. A încercat, de asemenea, în oraşul învecinat, şi la punctul forestier, dar nu a găsit pe nimeni care să fi văzut ceva.
Iată o notă a agentului, din josul paginii a 3-a a raportului său, care, mie, mi s-a părut interesantă. Brynildsen scria: „Se pare că mai multe persoane au încercat să-l convingă pe acest AGENT că dl. (nume şters) era un om de încredere, mai presus de orice îndoială, iar dacă acesta a afirmat că a avut loc respectivul incident, înseamnă că aşa a fost. Declaraţia făcută de dl. (nume şters) evidenţia că dacă s-ar fi găsit ceva, persoana respectivă (nume şters) ar fi devenit un fel de „Mecca” pentru turişti, iar impresia AGENTULUI a fost că, indiferent dacă s-ar fi descoperit, sau nu ceva, dl. (nume şters) ar fi întîmpinat bucuros publicitatea aferentă. Discuţiile avute cu martorul (nume şters) au arătat limpede că acesta avea o pronunţată tendinţă de a fabula, spusele lui fiind adesea presărate cu poveşti mult exagerate”.
În 11 august, Brynildsen şi agentul special Robert P. Spalding au căutat în zona împădurită resturile discului prăbuşit. Nu au găsit absolut nimic. Brynildsen relata că nu au găsit nici o dovadă a căderii vreunui obiect în pădure, cum ar fi, de exemplu, copaci doborîţi sau urma unui crater. După două zile, au căutat în zona lacului, acolo unde martorul spunea că se prăbuşise al doilea obiect şi, din nou, nu au găsit nimic.
În dosar se menţiona, totuşi, că s-a descoperit ceva de forma unui disc, dar nu prea mare. La cîteva zile după ce FBI-ul a pus capăt investigaţiilor, un alt agent special a relatat că intrase „în posesia unui obiect de plastic în formă de disc”, care fusese găsit în zona Lacului Hebgen. Investigatorii păreau să sugereze că acesta era un „astrodom”, care se găsea pe avioanele de tip C-47. Obiectul i-a fost trimis căpitanului Edwin Sarr, şeful departamentului de întreţinere, la baza de la Great Falls, căruia i s-a spus să îl distrugă, nefiind de nici un folos pentru armată.
În data de 16 august a fost trimis un raport Comandantului general al armatei a IV-a de la Fort Sam Houston, în legătură cu acest caz, care a fost apoi redirecţionat către departamentul de Informaţii (Assistance Chief of Staff for Intelligence – G-2). În paragraful 3 se spune: „După părerea anchetatorului, cele şase (6) declaraţii din 10 august şi următoarea, din 11 august, se pot explica prin fenomenul natural al căderii unor meteoriţi din vecinătatea stelei Perseida, care, la această dată, atinge maximum manifestării ei”.
pag 12 2
La 17 august a fost trimis un mesaj de la baza din Great Falls către baza din Wright-Patterson, în care se descriau faptele, inclusiv cercetarea pădurii şi a lacului. Emitentul voia să ştie dacă se dorea un raport mai detaliat. Primindu-se un răspuns afirmativ, a fost întocmit un raport de 7 pagini, din care am citat aici.
19 august 1949 – Valea Morţii, California
Doi specialişti în prospecţiuni, Buck Fitzgerald şi Mace Garney, au relatat că au văzut un obiect prăbuşindu-se în deşert. Ei au apreciat că acesta zbura cu o viteză ceva mai mare de 500 km/h. Discul, despre care cei doi au estimat că avea aproximativ 7 m în diametru, s-a lovit de o dună de nisip. Două creaturi mici, asemănătoare oamenilor, au sărit din el şi au fugit în deşert. Cercetătorii au vrut să pornească în urmărirea lor, dar au declarat că vremea era mult prea toridă, iar acele creaturi se mişcau foarte repede. În cele din urmă, cei doi s-au întors în locul unde se prăbuşise discul, dar acesta dispăruse.
Povestea a fost relatată de ziarul din Bakersfield, din 21 august, şi a fost reluată apoi în ,,The Book of Knowledge” (Cartea cunoaşterii), care o prezintă ca fiind o apariţie autentică a unui OZN. Unii au sugerat că acest caz l-a inspirat pe Silas Newton, ca autor al povestirii despre incidentul de la Aztec, New Mexico. De fapt, în articolul iniţial din ,,Daily Variety”, Frank Scully scria: „Cu cîteva săptămîni în urmă, aceşti savanţi m-au informat că au verificat două dintre discurile care au aterizat aici de pe altă planetă, indicîndu-mi chiar şi locul. Unul a aterizat în Deşertul Mojave….”.
Nu s-a aflat nimic mai mult despre acest eveniment şi, în cele din urmă, Scully a mutat toată întîmplarea, din California, în Arizona şi New Mexico. Dar multe din detaliile acestui caz se potrivesc cu cele din raportul său.
Februarie 1950 – Laredo, Texas
O farfurie zburătoare de mici dimensiuni s-a prăbuşit pe Aeroportul Laredo. Un soldat din Garda Naţională l-a salvat pe pilot şi a încercat să-l readucă la viaţă administrîndu-i oxigen. Omuleţul s-a trezit, l-a lovit cu pumnul pe salvatorul său şi apoi a leşinat din nou. Resuscitat a doua oară, tot cu oxigen, creatura a reacţionat la fel, lovindu-şi salvatorul. După a treia resuscitare, omuleţul a murit.
18 februarie 1950 – Copenhaga, Danemarca
Fermierul Christian Sanderson şi soţia acestuia susţineau că au văzut două farfurii zburătoare deasupra fermei lor. Una dintre ele stătea suspendată în aer, iar cealaltă a aterizat în apropiere, după care s-a dezintegrat în mii de luminiţe strălucitoare. Nu s-a găsit nici o dovadă despre acel incident, nu a mai apărut nici o informaţie suplimentară şi nici un alt martor care să confirme declaraţiile celor doi soţi.
pag 13 1
10 mai 1950 – Argentina
Dr. Enrique Caretenuto Botta, un „inginer arhitectural”, relata că, în timp ce mergea cu maşina pe un drum rural, a văzut o farfurie zburătoare staţionînd pe sol. Curios să vadă obiectul, el a oprit maşina, a coborît şi a pătruns în navă printr-o uşă laterală. A zărit acolo tot felul de instrumente şi a găsit trupurile a 3 omuleţi. După ce l-a atins pe unul din ei, i s-a făcut frică şi a fugit. S-a întors, însă, a doua zi, împreună cu doi prieteni, dar nava dispăruse. Au găsit acolo doar un morman de cenuşă şi, pe cer, deasupra lor, se vedea o navă în formă de trabuc şi două discuri mici. Cele trei obiecte s-au unit. Trabucul a devenit apoi de un roşu-sîngeriu şi a dispărut.
30 iulie 1950 – St. John’s New Foundland, Canada
Mai mulţi oameni din St. John’s, de la baza militară Pepperrell şi din împrejurimi, au relatat că au văzut un obiect care a traversat cerul cu o viteză relativ normală. Obiectul părea că se sfărîmă, şi s-a crezut că bucăţi din el au căzut pe pămînt lîngă baza militară, însă nu există nici o relatare despre recuperarea lor.
În toate aceste rapoarte este menţionat un pictor (al cărui nume este şters din dosarele proiectului Blue Book) care istoriseşte următoarele: ,,Mă aflam în vîrful dealului, în parcul din St. John’s, împreună cu fiul meu de 8 ani. El se tot uita la clădirile din Pepperrell şi întreba: «Ce e clădirea asta?» şi tot aşa. Pe cînd priveam într-acolo, pe cer am văzut un obiect ciudat, lîngă zona turnurilor, spre partea mai îndepărtată a bazei. Era un obiect cu vîrful bont, avînd un diametru de aproximativ 70 cm-1 m şi o lungime de cel puţin 3 m. Se mişca foarte repede şi lăsa în urmă o flacără strălucitoare. A fost vizibil numai 3-4 secunde şi, apoi, a dispărut. Părea să se fi ivit din spatele dealurilor”.
La baza militară de la Pepperrell, un alt martor declara: „… Se mişca cu o viteză foarte mare şi a fost vizibil aproximativ o secundă. Se deplasa în jos, într-o traiectorie arcuită, şi a dispărut în apropiere de staţia de emisie de la White Hills. Era ca şi cum s-ar fi lovit de pămînt. Avea o culoare galben-roşiatică şi, la acea distanţă (1,5 km), părea de mărimea unei mingi de soft ball (12 cm în diametru). Nu am putut vedea alte detalii, decît că era mai degrabă rotund. Nu scotea fum, din cîte îmi amintesc. Obiectul părea să se rotească şi lăsa în urmă o flacără intensă şi scîntei… Era ca o flacără strălucitoare, cîtă vreme l-am putut vedea”.
Un locotenent-colonel (nume şters) a identificat acel OZN probabil corect, cînd a spus că a văzut un obiect ţîşnind pe cer de la sud spre nord. El a specificat că aparatul se deplasa aproape în linie orizontală, dar avea o traiectorie arcuită, bine definită. Ofiţerul a declarat că, în mod sigur, era o stea căzătoare, cea mai frumoasă pe care o văzuse.
6 decembrie 1950 – Del Rio, Texas (1)
Iată-ne intraţi acum în mijlocul controverselor, deşi nu este prima dată. Todd Zechel – un specialist în OZN-uri, cunoscut pentru obiceiurile lui supărătoare de a apărea neanunţat, pentru convorbirile telefonice lungi pe cheltuiala altora şi o tehnică de cercetare care, adeseori, s-a dovedit a fi mai mult decît neobişnuită – a oferit, iniţial, partea leului din acest caz. El a pornit de la două paragrafe dintr-un vechi ziar comercial, în care figurau relatările despre OZN-uri ale unor piloţi din Patrula Aeriană Civilă (CAP), anexa oficială a Forţelor Aeriene ale Armatei.
Dar, după cum spuneam, întreaga poveste nu a început cu apariţia OZN-urilor, ci cu Todd Zechel, care susţinea că, în timp ce era în armată, a auzit vorbindu-se despre nişte OZN-uri şi că, odată terminat stagiul militar, a încercat să le dea de urmă. El le-a povestit şi altora că aflase nişte lucruri tulburătoare şi că voia să afle mai mult. Pentru aceasta, l-a hărţuit atît de mult pe un colonel în rezervă, încît omul l-a ameninţat că îi va intenta proces. Dar acesta nu a fost singurul ofiţer cu rang înalt pe care l-a găsit şi de care a profitat Zechel. Un altul a fost Robert B. Willingham, care a oferit o declaraţie semnată, în legătură cu implicarea sa în prăbuşirea unui OZN, pentru Comisia Naţională de Investigare a Fenomenelor Spaţiale (NICAP). Relatarea respectivă a ajuns în posesia celor de la Centrul pentru Studiul OZN-urilor (CUFOS). Povestea lui Willingham era interesantă şi a fost considerată autentică, pentru că autorul ei era un colonel la pensie al Forţelor Aeriene.
În 1967, un reporter a aflat despre prăbuşirea acestui OZN şi a scris un scurt articol pentru ziar. Jurnalistul a intervievat cîţiva piloţi ai CAP în legătură cu OZN-urile văzute de ei, şi Willingham a povestit pe scurt despre prăbuşirea unuia dintre obiecte lîngă graniţa dintre Texas şi Mexic. Acea informaţie a fost în cele din urmă trimisă la NICAP, unde probabil nu s-a făcut nimic în legătură cu ea. Apoi, după 10 ani, Zechel a găsit raportul şi a început propriile investigaţii.
Iată povestea lui Willingham, aşa cum a fost relatată şi altora, conform unei declaraţii pe care a facut-o şi pe care a trimis-o inclusiv la Centrul pentru Studiul OZN-urilor: „La baza militară din Dyess,Texas, testam un F-94. Ni s-a comunicat că detectaseră pe radar un obiect zburător neidentificat, care zbura cu viteză mare şi cu care urma să ne întîlnim. Într-adevăr, a devenit vizibil pentru noi şi am vrut să-l urmărim. Însă cei de la centru nu ne-au lăsat, şi obiectul s-a jucat puţin. A făcut o întoarcere de 90 de grade la viteza pe care o avea, precum şi alte cîteva manevre. Ne-am dat seama că nu era un proiectil. Am confirmat acest lucru pentru cei de la staţia de control radar de pe DEW Line (NORAD), care au continuat să-l urmărească, spunînd apoi că s-a prăbuşit, undeva, la graniţa dintre Texas şi Mexic. Am luat un avion uşor, eu şi copilotul meu, şi am plecat în direcţia respectivă.
Am aterizat pe pajişte chiar lîngă locul unde se prăbuşise obiectul şi am încercat să ne apropiem. Ne-au spus să plecăm de acolo, după care au venit soldaţi înarmaţi şi au început să formeze un cordon în jurul zonei. Pe drumul de întoarcere am văzut o bucată mică de metal şi am luat-o cu mine. Erau acolo două dune, şi am avut impresia că obiectul s-a prăbuşit chiar între ele. Dar părea că intrase în pămînt, după cum se purtau oamenii pe acolo, deşi se putea vedea dîra alunecării obiectului pe nisip, aş spune pe o distanţă de circa 300-500 m. Mie mi s-a părut, judecînd după aspectul bucăţilor de metal pe care le găsisem, fie că avusese loc o mică explozie, fie că obiectul începuse să se dezintegreze. Ceva se petrecuse, dacă începuseră să cadă bucăţi de metal. Felul în care arăta metalul indica faptul că fusese fabricat, pentru că avea o consistenţă poroasă. Era un metal ce părea să se răcească repede. Arăta, într-un fel, ca oţelul combinat cu magneziu, dar avea şi mult carbon în el. Am încercat să-l încălzesc cu un arzător. Dar nu se topea. Flacăra unui astfel de arzător ajunge la o temperatură, undeva, între 1.800 şi 2.000 de grade Celsius. Am constatat că metalul se înfierbînta, dar nici măcar nu începea să se topească”.
Willingham spunea că a dus metalul la un laborator metalurgic al Marinei, din Hagerstown, Maryland, pentru analize, ceea ce este ciudat, pentru că el zbura în misiuni de la o bază din Texas. Hagerstown ar fi fost o opţiune mai convenabilă pentru cineva aflat în Mechanicsburg, Pennsylvania, unde locuia, atunci, ofiţerul Willingham. Acest aspect s-ar putea să fie important pe măsură ce ne vom continua căutările.
Willingham a mai afirmat că, atunci cînd a încercat să afle rezultatele testelor, i s-a spus că bărbatul despre care întrebase nu a lucrat niciodată acolo, şi nimeni nu ştia nimic despre o bucată de metal provenită de la o farfurie zburătoare. Ulterior, lui Willingham i s-a atras atenţia să nu mai vorbească despre acest subiect şi a fost pus să semneze şi un jurămînt de păstrare a secretului. Evident, el a hotărît să nu respecte acest jurămînt.
Len Stringfield scria în monografia sa ,,The Crash/ Retrieval Syndrome”: „În septembrie 1979, Jim (Minton) m-a sunat să-mi spună că a vorbit cu un fost prieten din armată, William Draeger, din Austin, Texas, care descoperise nişte informaţii despre prăbuşirea unui OZN în 1950, lîngă Mexic. Cunoşteam bine incidentul şi faptul că avuseseră loc nişte dispute între cercetători, dar nu am urmărit cazul, în afară de a fi menţionat aşa-zisul accident în lucrarea mea anterioară. La acea vreme folosisem informaţiile furnizate de Todd Zechel pentru «Midnight Globe». După aceea, cercetarea mai amănunţită a cazului, de către Zechel şi alţii, a dezvăluit nu numai că anul incidentului era greşit, schimbîndu-se, din 1948, în 1950, dar şi locul era schimbat”.
Legătura, aici, este Zechel, şi acesta este un alt aspect important. Există mai multe poveşti despre prăbuşirea unui OZN lîngă graniţa dintre Texas şi Mexic. Incidentul din 1948 pare să fie cel care a condus la apariţia fotografiilor „Omului Roşie”. Acel caz este legat de acesta prin Zechel, şi dacă acela este cazul adevărat, atunci Stringfield a indicat principala eroare din ambele, şi anume modificarea datei.
pag 13 2
Draeger l-a intervievat, sau a fost prezent la intervievarea colonelului pensionar, pe care îl cunoaştem ca fiind Willingham. Draeger îi povestea lui Len Stringfield, pentru ,,Crash/ Retrieval Syndrome”: „Colonelul care a văzut OZN-ul în aer şi, apoi, pe pămînt… relata că soldaţii care au înconjurat nava prăbuşită erau mexicani. L-am contactat pe generalul mexican care se afla la comanda acelei porţiuni de la graniţă. Iniţial, am conversat cu el la telefon… şi i-am spus că se vorbea despre prăbuşirea unui OZN în 1950, cam la 50 km nord-vest de Del Rio, că aveam cu noi un pilot care îl văzuse în aer şi, apoi, pe pămînt şi că, potrivit spuselor lui, obiectul fusese păzit de trupe mexicane, pînă la sosirea armatei americane, care s-a ocupat de recuperarea navei şi a corpului ce fusese găsit înăuntru.
Fără a face nici o pauză, generalul mi-a răspuns: «Da, cunosc situaţia. Nu am nici un act sau document ca dovadă, dar, datorită poziţiei mele, ştiu despre el». Cînd l-am întrebat dacă accepta să ne acorde un interviu, el a făcut o pauză şi a spus că era ocupat în următoarele 30 de minute dar, după aceea, era disponibil pentru un interviu la reşedinţa sa. Atunci cînd echipa formată din 7 oameni, alături de colonelul la pensie şi de mine, a ajuns la el, generalul a negat cu vehemenţă că ar fi ştiut ceva despre incident şi, în timpul interviului filmat, a evitat orice întrebare legată de acel eveniment şi de OZN-uri.”
Aşadar, avem acum două date pentru acel incident, şi avem un martor, un ofiţer de rang înalt din armata mexicană, care, iniţial, a spus că ştia despre eveniment, dar apoi a negat acest fapt. Nu avem numele lui, ştim numai că era un general foarte important. Şi avem noi locaţii şi fapte care par contradictorii, ceea ce nu este un semn bun pentru elucidarea acestui caz.
Voiam să mă asigur că tot ceea ce ştiam în legătură cu povestea respectivă fusese adus la zi, aşa că am hotărît să văd ce mai puteam afla despre ea. Din diferite site-uri de pe Internet şi din informaţiile incluse într-o carte publicată în 2008, am aflat că Willingham fusese intervievat din nou, fiind identificat ca nucleul cazului, şi că oferise o mărturie extinsă, cu multe detalii.

(va urma)
KEVIN D. RANDLE

COMENTARII DE LA CITITORI