Pagini de Istorie

in Lecturi la lumina ceaiului

Despre Catedrala Mîntuirii Neamului

Proiectul construirii unei catedrale monumentale în Bucureşti a prins viaţă după cucerirea Independenţei de Stat (1877-1878). Atunci, s-a constatat că nici una dintre cele mai bine de 100 de biserici existente în Capitală nu putea să-i adăpostească pe toţi cei care voiau să participe la adunările solemne, prilejuite de Sărbătorile Naţionale, sau la zilele de pomenire a Eroilor Neamului. (Peste ani, în jurnalul său, „File rupte din cartea războiului“, apărut în 1934, istoricul Gh. I. Brătianu avea să scrie că, pe 28 mai 1919, chiar de Ziua Înălţării Domnului, s-a ţinut, la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, o Zi de Pomenire a eroilor căzuţi în Războiul pentru Întregirea Neamului. Decorul a fost înălţător: steagurile regimentelor; o colivă albă, pe care era scris „Eroilor morţi pentru Patrie, 1916-1918“; Regele Ferdinand şi Regina Maria, însoţiţi de generali; s-a citit lista cu ofiţerii căzuţi la datorie).

Noua catedrală urma să fie o podoabă a oraşului, principalul punct de atracţie pentru toţi credincioşii, dar şi mărturie, pentru străini, a profundelor noastre sentimente naţionale. Toată lumea a fost atrasă de acest proiect grandios. Chiar şi Mihai Eminescu, într-un articol publicat în ziarul „Timpul“, în 1881, sublinia necesitatea unui asemenea obiectiv edilitar de proporţii. Şi nu e de mirare, căci frăţînii Eminovici crescuseră la Mînăstirea Agafton, din Botoşani, iar 3 mătuşi şi 2 unchi dinspre mamă îmbrăcaseră rasa monahală.

În plus, multe dintre poeziile lui Eminescu sînt adevărate rugăciuni. Într-un alt articol, publicat, peste 1 an, tot în „Timpul“, Eminescu îşi exprima apartenenţa la Ortodoxie, „maica spirituală a Neamului Românesc, cea care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a Poporului Român“. Toate aceste informaţii au fost suficiente pentru ca, pe 15 ianuarie a.c., de Ziua Culturii Naţionale, cînd s-au împlinit 164 de ani de la naşterea marelui poet, Patriarhul Daniel să susţină necesitatea ridicării Catedralei Mîntuirii Neamului.

După cum se arată în Anuarul Arhivelor Municipiului Bucureşti (vol. 2) din 1998, în 1884, Guvernul liberal, condus de I. C. Brătianu, a cerut un credit, de 5 milioane de lei, pentru construirea Catedralei Mîntuirii Neamului, şi Parlamentul l-a votat. Însă, pînă în 1890, cum nu s-a găsit locul potrivit pentru construirea catedralei, nu s-a întreprins nimic în acest sens. Totuşi, cunoscîndu-se moravurile dîmboviţene, e de mirare că suma creditată a rămas intactă. Se dorea ca monumentul să fie înălţat pe linia Piaţa Romană–Piaţa Unirii, dar, cum perspectiva era barată de Spitalul Colţea, ar fi trebuit făcute exproprieri masive şi costisitoare. În anii care au urmat, din raţiuni politice şi sociale, banii au fost cheltuiţi în alte scopuri.

De exemplu, prin 1898, întrebat dacă Guvernul se mai gîndeşte la construirea catedralei, Spiru Haret, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, ar fi răspuns: „Ceea ce este de făcut, deocamdată, pentru catedrala din Bucureşti, se poate face cu acest rest, de 535.563 de lei, adică studiile, planurile şi chiar exproprierea“. Trecuseră 15 ani de la demararea proiectului, şi lucrurile rămăseseră nemişcate. Uneori, se mai auzea cîte o voce, întrebînd de catedrală, însă intenţia friza absurdul, la fel ca atunci cînd s-a propus să fie demolată biserica ridicată de Constantin-Vodă Şerban, pe Dealul Mitropoliei, dar s-a opus, fireşte, Sinodul. Ulterior, a venit criza din 1903 şi, apoi, primul război mondial, aşa că proiectul ridicării Catedralei Mîntuirii Neamului a fost, încă o dată, amînat.

După război, chestiunea a fost, din nou, pusă în discuţie. În 1920, Mitropolitul Primat Miron Cristea i-a scris Regelui Ferdinand, rugîndu-l să intervină, personal, dar tot degeaba. În 1925, cînd s-a înfiinţat Patriarhia Română, Patriarhul Miron Cristea a cerut audienţă la Regele Ferdinand, care a discutat cu primul-ministru Ionel I.C. Brătianu. Însă, fără nici un folos. Tot atunci, un isteţ a venit cu ideea să fie demolat Cercul Militar, abia construit, pe locul fostei Mînăstiri Sărindar. Bine că nu l-a luat nimeni în seamă! În 1929, prin eforturile aceluiaşi neobosit Patriarh Miron Cristea, se alege, în sfîrşit, locul viitoarei Catedrale a Mîntuirii Neamului: Piaţa Bibescu-Vodă, aflată la poalele Patriarhiei, aproape de Dîmboviţa. Prin astuparea rîului cu un pod, urma să se obţină o piaţă largă, în faţa catedralei. Acolo, s-a ridicat o troiţă, pentru sfinţirea locului. Dar, a venit marea criză, din perioada 1929-1933, şi proiectul a fost amînat, din nou. În atare situaţie, Patriarhul Miron Cristea s-a mulţumit cu repararea bisericii din Dealul Mitropoliei, a lui Şerban-Vodă, după care, din păcate, a murit.

A venit şi al II-lea război mondial, şi comuniştii n-au mai discutat despre catedrală. După cum se ştie, Ceauşescu dărîma biserici, nu le construia. Dar, după 1989, s-au reluat discuţiile. De unde bani, şi pe ce amplasamente?! Patriarhul Teoctist s-a înhămat, şi el, la acest dificil proiect, făcînd chiar şi concesii politice şi sperînd să ridice catedrala în Parcul Carol, lîngă Mormîntul Ostaşului Necunoscut, dar a murit, şi el, cu această dorinţă neîmplinită. Încă din Secolul al XIX-lea, Patriarhia deţinea acolo un teren, ce fusese expropriat de Primăria Capitalei, pentru amenajarea Expoziţiei Jubiliare din 1906. În sfîrşit, în 1991, s-a pus piatra de temelie pentru Catedrala Mîntuirii Neamului pe Dealul Arsenalului, lîngă Palatul Parlamentului. Potrivit datelor din contract, proiectul ar trebui finalizat la sfîrşitul acestui an.

Generalul Jeltuhin şi strămoşii lui Eminescu

Pierzînd războiul cu ruşii, în urma Tratatului de Pace de la Adrianopol (1829), turcii au fost obligaţi să le plătească despăgubiri, în valoare de 10 milioane de ducaţi. Rambursarea se făcea timp de 10 ani, cîte 1 milion de ducaţi pe an. După cum le e firea, pînă la lichidarea totală a debitului, ruşii au luat ca zălog Moldova, Muntenia şi Cetatea Silistra, de pe malul bulgăresc al Dunării. (Rambursarea se va încheia mai devreme, în 1834, cînd, satisfăcuţi, ruşii se vor retrage din Principate, care vor reintra sub suzeranitate turcească). Dar, să revenim la ocupaţia rusă. Pe moment, fiindcă domnitorii fanarioţi fuseseră îndepărtaţi, pe post de guvernatori ai Moldovei şi Munteniei au fost numiţi, rînd pe rînd, generalii Fiodor Petrovici Pahlen, Piotr Teodorovici Jeltuhin şi Pavel Kiseleff. Ocupaţia militară rusă va dura din 1829 pînă în 1834 şi se va dovedi grea şi costisitoare. Principatele au fost obligate să pună la dispoziţia armatei ruse alimente, în cantităţi uriaşe, să încartiruiască trupele în marş, să procure potcoave şi furaje pentru cai, să facă transporturi masive de materiale şi să ofere cît mai mulţi bani. Ca „răsplată“ pentru aceste sacrificii uriaşe, trupele ţariste au răspîndit în rîndul populaţiei civile o cumplită epidemie de ciumă. Cu toate aceste grozăvii, generalul Pahlen a fost considerat prea moale şi a fost înlocuit cu generalul Jeltuhin. Sub comanda acestuia, armata ţaristă şi-a intensificat teroarea asupra populaţiei din Principate, prin valurile de crime, violuri şi jafuri pe care le-a dezlănţuit.

După nici 1 an, Jeltuhin a fost înlocuit, şi el, cu Pavel Kiseleff. Însă, în afara obligaţiilor sale militare şi diplomatice, destinul a făcut ca generalul Piotr Jeltuhin să-i cunoască pe strămoşii lui Eminescu. În 1909, cînd se împlineau 20 de ani de la moartea Poetului Naţional, scriitorul şi magistratul Corneliu Botez, membru important în cercul revistei „Viaţa Românească“ şi, totodată, preşedintele Tribunalului din Galaţi, a comemorat moartea poetului, dezvelindu-i un bust la Galaţi. Cu această ocazie, el i-a trimis lui Matei Eminescu, fratele mai mic al poetului, cîteva chestionare cu privire la biografia Eminovicenilor. Interesat să lase posterităţii doar informaţii adevărate, ca ultim supravieţuitor al familiei sale, şi dovedind o memorie prodigioasă, Matei Eminescu a restabilit adevărul, în multe aspect. În acest fel, el a pus capăt fabulaţiilor care începuseră să circule în legătură cu familia sa.

Într-una dintre scrisori, el descrie momentul cînd, în 1829, generalul de intendenţă Jeltuhin, aflat în fruntea unui grup de ofiţeri, a intrat în curtea casei bunicului său dinspre mamă, Vasile Juraşcu, de la Sarafineşti, Botoşani. Gălăgios şi arogant, generalul a cerut, pentru sine şi pentru subordonaţii lui, hrană şi băutură, dar şi nutreţ pentru cai. La vederea lor, care aveau un prost renume, copiii lui Juraşcu s-au speriat, au început să plîngă şi s-au ascuns sub paturi. Dar bunica Paraschiva, fata lui Alexei Petloff, zis Donţu, le-a ieşit, semeaţă, înainte şi a început să le vorbească în ruseşte. Surprinşi, muscalii şi-au scos chipiul, în semn de respect, şi au revenit la sentimente mai bune. Curînd, se întoarse de la cîmp şi bunicul Juraşcu, şi le întinse oaspeţilor neaşteptaţi o masă mare.

Cînd cheful era în toi, şi-a făcut apariţia şi Donţu, care era prisăcar la marginea satului, pe malul Siretului. Cînd s-au revăzut, căci se cunoşteau de mai înainte, generalul şi Donţu s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat, cu lacrimi în ochi, după care s-au închis într-o odaie şi au plănuit pînă la ziuă. Nimeni nu ştia ce legături existau între cei doi. Înainte de a plecat definitiv din Moldova, generalul Jeltuhin l-a vizitat, din nou, pe Donţu şi i-a făcut cadou 4 valuri de pînză de borangic, o puşcă cu două ţevi şi o alesidă din aur, în valoare de 150-200 de galbeni. Raluca Eminovici a purtat acea bijuterie, după care i-a dat-o, ca zestre, Aglaei, în ziua în care s-a măritat cu profesorul Ioan Drogli, în 1873.

Paul Suditu

COMENTARII DE LA CITITORI