Pagini memorabile: Întîlnirea mea cu Charlie Chaplin (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Cum eu îi priveam foarte intens, întîlnirea privirii sale a fost ca o trapă trasă brusc de sub corp. Mă prăbuşii în golul privirii sale, m-am amestecat cu el, precis aşa a fost, mi-amintesc asta ameţitor de precis. Totul a fost fulgerător, el a continuat apoi drumul său, încheind jumătatea de cerc, acolo, în spatele camerei.
Toată lumea aştepta comanda „motor” – cînd el, nemulţumit de ceva, se apropie din nou de Marlon Brando şi, din nou în şoaptă, începu să-i dea indicaţii, poate nu chiar atît de în şoaptă ca prima oară. Apoi, în loc să se retragă direct în spatele camerei, refăcu acelaşi traseu pe care urma inevitabil să se întîlnească cu privirea mea. Acum, însă, eram avertizat, ca un boxer care cunoaşte lovitura adversarului, mă fixasem bine pe picioare, îmi echilibrasem corpul puţin înainte, aşteptam să-i primesc privirea. Ajunse lîngă mine, mă privi, mă cercetă, continuă drumul pînă la locul de comandă.
În sfîrşit, toată lumea aştepta liniştită cuvîntul „motor”. Ridică chiar braţul s-o dea, dar spre perplexitatea tuturor – renunţă la comandă, se apropie din nou de Marlon Brando, dîndu-i din nou indicaţii din ce în ce mai abundente, mai multe nuanţe, explicaţii, gesturi; totul devenea un mic spectacol. Se îndepărtă, reluă traseul de cerc, din nou ne întîlnirăm în priviri – îmi dădui limpede seama că mă controlează, că mă cercetează ca şi cum ar pipăi parcă o confirmare pe faţa mea. Scena însă se repetă amplificîndu-se, căpătînd o nuanţă vicioasă, ireversibilă; traseul de cerc era acum un automatism, privirea noastră, comandată, reîntoarcerea şi comanda de „motor” anulată, previzibile.
Şi deodată, brusc, am realizat că marele artist avea pur şi simplu trac, că, de fapt, pe faţa mea el controla – din ce în ce mai descoperit şi copilăros – reacţia pe care o provocau indicaţiile date lui Marlon Brando, că el căuta instinctiv confirmarea geniului său, că dădea, la 80 de ani, la capătul unei opere care nu poate fi privită decît îngenunchiat, un examen în faţa mea, umil necunoscut, că eu trebuia să-i confirm geniul, ca şi cum i-aş fi confirmat rezultatul unei analize bioptice.
Am ieşit afară din studio imediat şi am început să plîng – aşa cum se plînge cinstit – cu umerii scuturaţi, cu capul înfundat în perete.
Numele artistului căruia i-am denunţat sublimul, îngerescul orgoliu este CHARL1E CHAPLIN.

Sfîrşit

LUCIAN PINTILIE (Martie, 1972)

COMENTARII DE LA CITITORI