PÃLÃRII CU PENE DE COCOŞ

in Polemici, controverse

Regimul horthyst (2)

Încã înainte de a ne fi nãscut, destinul nostru este hotãrît într-un mare mister, în Cer. Ursitoarele întind pe bolta cereascã planetele şi stelele şi, ca sã nu se plictiseascã, joacã cu ele ŞAH, pînã ne fac viaţa MAT – un timp între graniţa dintre CER şi Pãmînt – cu porunca de la Dumnezeu ca viaţa veşnicã sã fie din Nefiinţã în Fiinţã şi din Fiinţã în Nefiinţã, prin marile mistere: Naştere, Moarte, Înviere. Cînd Scorpion a luat ştacheta de la Balanţã, mã aflam la graniţa dintre ele, fiindcã tocmai mã nãscusem. Scorpion m-a zãrit şi, curios din fire, m-a aşezat în balanţã sã vadã ce „greutate“ voi avea în viaţã. Apoi, grãbit, m-a uitat acolo şi toatã viaţa m-am balansat, dupã bunul sãu plac, între ÎNGER şi DRAC. Destinul a hotãrît pentru mine ce e rãu şi ce e bine, purtîndu-mã cu sine, prin toatã mãreţia Firii. Mereu am privit lumea prin oglinda de cristal, crezînd într-o imagine realã, cînd, de fapt, Lumea e şi convexã şi concavã. Am asemuit Lumea cu un mãr frumos, dar înlãuntru gãunos. Şi viermele roade, roade, pînã ajunge la coajã. La naştere, Ursitoarele ne aduc în dar CUPA VIEŢII. În ea, strîngem Întuneric şi Luminã. Din ele curg faptele noastre în care sînt amestecate sentimentele umane: Binele şi Rãul, Minciuna şi Adevãrul, Iubirea şi Ura, Dãruirea de Sine, Lãcomia – toate fiind scrise într-o stea, iar noi urmînd calea sa. Doar Speranţa o regãsim în Semnul Divin, cerînd ajutorul lui Dumnezeu, cînd dãm de greu. Singuri ne naştem, singuri murim, singuri trãim, nouã fiindu-ne comune doar singurãtatea şi moartea. Iar noi, speriaţi de anii care vin şi se duc, ne ascundem într-un „cuib de cuc“. Din el, zburãm spre un punct care înseamnã PÎNÃ AICI. Şi atunci, în uimirea noastrã necuprinsã, vom înţelege dacã prin faptele noastre vom strãluci în Lumina Divinã sau ne vom cufunda în adînca noapte. Fiecare avem o cruce pe care ni-o ducem singuri de la Rãsãrit la Asfinţit. În nici un alt semn nu gãsim mîntuire, pe CRUCE cãutîndu-L pe Fratele Ceresc. Dar, Doamne, dacã ne eşti Frate, de ce te ascunzi atît de departe? De ce, de peste douã mii de ani, n-ai deschis mãcar un minut Poarta din Cer, sã te arãţi din acel mister? Poarta IADULUI s-a deschis, şi toţi demonii au nãvãlit pe Pãmînt. Pe unii Fraţi ai TÃI, demonii i-au fãcut atît de rãi! Cele 7 daruri ale Duhului Sfînt au fost luate de vînt, iar TU, DOAMNE, ţi-ai ascuns faţa de la noi şi ne-ai lãsat pradã demonilor. Unii Fraţi, hoţi versaţi, au ajuns peste mãsurã de bogaţi, în Forumul cel mai înalt din ţarã, şi se fac unul pe altul de ocarã, în timp ce Fratele cel sãrac e fericit cã primeşte firimiturile rãmase de la masa celui bogat, sperînd, mereu, în bunãtatea lui Dumnezeu. „Cereţi, şi vi se va da; bateţi, şi vi se va deschide“, dar urechile rãmîn surde, omul sãrac amãgindu-se cã cel bogat va ajunge în IAD, iar el, în RAI. Tristã consolare pentru cei ce rabdã de foame, în timp ce parlamentari cu mormane de bani se plictisesc în şedinţele parlamentare, cascã „înţelept“, se scobesc în nas, citesc ziare, dezleagã cuvinte încrucişate, privesc pe micul ecran filme porno, apoi, în limuzine extravagante, pleacã, fericiţi, spre vilele lor luxoase şi ne hotãrãsc soarta. Cele Zece Porunci au fost scrise pe lespezi de piatrã, paianjenii ţesîndu-le în fire de mãtase. Observînd pe spatele lor o cruce, omul sãrac a rãmas mirat: „Iatã, pãianjenul s-a creştinat“ (Lucian Blaga). Ce trist, pe cruce a rãmas doar umbra lui CHRIST. De la naştere pînã la moarte, ispita-i tot timpul atît de aproape. Ea are un clopoţel, iar Şarpele sunã din el. Dacã nu gravãm în iubire nemurirea, puritatea dispare alunecînd pe poteca patimei, pe drumul atît de îngust ce duce spre Soare. De multe ori, mã mir cum am reuşit sã-mi pãstrez nealterat sentimentul iubirii, dupã coşmarul pe care l-am trãit în regimul horthyst. În sufletul meu, însã, s-a cuibãrit un sentiment de teamã faţã de tot ce mã înconjoarã. Acum, în „democraţie“, rãul pare o prelungire din trecutul ce a apus nu de mult. HOŢIA fiind la rang de cinste, sãrãcia ne împunge.

Sã revin la regimul horthyst.

De la tata, dupã fuga peste graniţã, urmînd sã ajungã în comuna noastrã natalã (Tilişca – Sibiu ) nu am mai primit nici o veste. Corespondenţa era interzisã, telefon nu exista, iar mama plîngea, plîngea. În casa noastrã, o familie de unguri se lãfãia, în prãvãlie (plinã cu marfã ), în cîrciumã şi lãptãrie. Iar noi, noi ne mulţumeam cu un codru de pîine, dat din milã. Am avut noroc cã nu ne-au împuşcat, pentru cã, în alte sate, au fost împuşcaţi mulţi oameni. Pînã la urmã, mama a fost ajutatã de primarul român (dar era şi unul ungur) sã deschidã o mini-pensiune pentru persoanele singure, fãrã familie şi astfel a putut sã ne asigure un trai modest.

(va urma)

LILIANA TETELEA

COMENTARII DE LA CITITORI