PĂLĂRII CU PENE DE COCOŞ (20)

in Polemici, controverse

„DESTINUL“
Casele noastre, gemenele, vis-a-vis de biserică, erau despărţite de Rîul Vale, ce curgea prin dreptul lor. La capătul străzii în formă de arc, Valea se unea cu Lunca, împreună plutind lin, lin, să se scalde în Cibin. Strada mea, fiind „cocoţată“ cu cîţiva metri mai sus, priveam biserica „de la înălţime“. Pentru a nu se surpa, pe marginea străzii, cam îngustă, era plantat un gard viu din tufe de salcîmi, albinele roind în florile albe ce parfumau satul.
Era o dimineaţă de vară liniştită, zi în care n-am prevăzut că destinul meu se va schimba. Sculată cu „noaptea-n cap“, m-am dus la rîu, m-am spălat în apa limpede ca un cristal, în oglinda ei mi-am împletit cozile bogate care le aveam atunci, în care obişnuiam să-mi pun o fundă albastră pentru a se „asorta“ cu ochii. Întoarsă în casă, mama scosese deja pîinea din cuptorul pe vatră şi plăcinta cu ceapă. Mi-a întins o cană mare de lut plină cu lapte fierbinte, al cărui gust nu se mai regăseşte în prezent, hrana vacii fiind iarba nepoluată. M-am îmbrăcat cu rochia din poplin, albă cu maci roşii, rochie pe care mi-am confecţionat-o singură, întrucît bunicul m-a „înzestrat“ cu o maşină de cusut „Grizner“, şi considerînd că maşina trebuie să fie utilă, am făcut un scurt curs de croitorie. În magazinele din Sibiu, apăruseră pantofii GUBAN Timişoara, din piele naturală, cu talpă naturală, toate culorile şi la preţuri accesibile, aşa că, acum avînd salariu, mi-am cumpărat cîteva perechi. Mi-am asortat pantofii la rochie, în grabă mare am sărutat-o pe mama, am mîngîiat pisica şi am plecat la Primărie, unde mă consideram „cineva“. Ajunsă la birou, preşedintele mi-a spus să merg în biroul lui, că mă aşteaptă un TOVARĂŞ de la Raion care vrea să stea de vorbă cu mine. Am fost neplăcut impresionată, mai ales că nu-mi dădeam seama ce ar avea TOVARĂŞUL de discutat cu mine. Am intrat în biroul preşedintelui. „Destinul“, după ce s-a prezentat, fără altă introducere, mi-a pus în faţă o hîrtie şi mi-a spus s-o citesc. Era DECIZIA de transferare a mea la Sibiu, cu data de 1 ale lunii următoare. Nu-mi venea să cred, nu făcusem nici o cerere, ca şi atunci cînd am fost numită funcţionară la Primărie. TOVARĂŞUL mi-a spus că, pentru Cabinetul său, eu corespund din toate punctele de vedere, mai ales că am un „dosar curat“, pe care l-a studiat. A zis să nu-mi fac griji pentru locuinţă, că deja mi-a pregătit una, în apropierea locului de muncă şi că nu acceptă nici un refuz. După cîteva zile, iată-mă instalată într-o vilă din centrul Sibiului, într-un apartament de 3 camere , în comun, cum era atunci, din lipsă de spaţiu. În cele două camere locuia un medic şi menajera sa, o vieneză, venită în România de peste 20 de ani, dar care nu ştia „o boabă“ româneşte, considerînd că este sub demnitatea ei să vorbească această limbă. La cîteva minute de locuinţă, era noul loc de muncă, într-o vilă cu o curte mare, plină de flori. Biroul meu, spaţios, elegant, nu-l împărţeam cu nimeni, ceilalţi salariaţi lucrînd cîte 4-5 într-un birou. În dreapta biroului meu era biroul ŞEFULUI, iar în stînga, biroul adjunctului. Acum nu mai eram „domnişoara noastră“ de la Primărie, eram TOVARĂŞA. Mă simţeam stingheră, îmi era dor de Primărie, de pisică, însă, cu timpul, m-am acomodat. Cînd sătenii au auzit că voi pleca din sat, o „delegaţie“ de ţărani a venit la mine acasă şi mi-au spus că dacă plec pentru a avea un salariu mai mare, ei sînt dispuşi să „pună mînă de la mînă pentru a-mi mări veniturile, numai să nu-i părăsesc. Mi-a părut rău că a trebuit să refuz. Nu mai depindea de mine. Acum, orăşeancă fiind, aveam posibilitatea să merg la teatru, la filme, concerte etc.La Sibiu, seara, tinerii obişnuiau să facă un tur pe Corso, sus-jos, jos-sus, apoi intrau la un film şi filme erau berechet aduse din Occident, uneori trebuind să cauţi „un bilet în plus la suprapreţ“, încheind seara la o grădină-restaurant de vară sau, iarna, la „Împăratul Romanilor“, considerat un restaurant de lux. Toate aceste erau „scîntei de lumină“ şi nu se trăia deloc în întuneric, aşa cum se spune acum.
Într-o zi, eram pe bulevard şi vorbeam cu o cunoştinţă, am văzut că vine spre noi un tînăr înalt, brunet, chipeş.
S-a oprit o clipă pentru a sta de vorbă cu interlocutoarea mea, pe care o cunoştea. Aceasta m-a prezentat, spunîndu-i că sîntem consătene. Nu m-a învrednicit nici măcar cu o privire. Era preocupat să se întîlnească cu prietena lui, ingineră ca şi el, la aceeaşi uzină. A apărut „tipa“, foarte înaltă, brunetă, „trasă prin inel“. În contrast cu ea, eu eram minionă, blondă, cu ochi albaştri. Nu ştiu de ce m-am gîndit atunci: „ce fericită va fi fata care se va căsători cu el“. Şi, am fost, peste 35 de ani, aşa au vrut Ursitoarele care mi-au hărăzit un destin cam încîlcit. Toate produsele alimentare erau naturale, fără E-uri şi foarte ieftine. Chiria echivala cu preţul unei prăjituri, tratamentul medical era gratuit. Lumea mergea la mare, la munte, „ cu căţel şi purcel“. Oricine îşi permitea. Pînă la Revoluţie, am mers la mare an de an, acum am uitat culoarea mării şi nici pantofi din piele nu-mi mai permit să cumpăr şi asta, după 38 de ani de muncă. Şi ce este mai grav, este ura generaţiei tinere faţă de pensionari, pe care îi cataloghează drept „POVARA ŢĂRII“, care nu vor să iasă din sistem. Iar „tonul“ a fost dat de fostul preşedinte, Traian Băsescu.

(va urma)
LILIANA TETELEA

COMENTARII DE LA CITITORI