PĂLĂRII CU PENE DE COCOŞ (21)

in Polemici, controverse

CASTELUL CANTACUZINO
Era sîmbătă seara. În salonul Restaurantului „Împăratul Romanilor”, din Sibiu, toate mesele erau ocupate. Lumea, relaxată, lua cina, dansa, se distra. Eram împreună cu doi prieteni (fiica preotului din comuna mea şi partenerul ei). La masa noastră a venit tînărul pe care l-am cunoscut cu ceva timp în urmă, dar care nu mi-a acordat nici măcar o privire. Cunoscîndu-i pe cei pe care îi însoţeam, a cerut permisiunea să stea şi el la masa noastră, deoarece n-a găsit nici un loc. Nu şi-a amintit că i-am fost prezentată de prietena mea. Pînă la urmă, a catadicsit să mă privească şi m-a invitat la dans. Am dansat toată seara şi, la despărţire, m-a întrebat dacă vreau să ne vedem a doua zi, „în colţ, la Farmacie“. Am acceptat şi, de atunci, seară de seară era locul nostru de întîlnire, timp îndelungat. Eram nedespărţiţi, eram fericită, trăiam CLIPA, viitorul nu mă interesa. A venit, însă, „un trăsnet din senin“. La ultima întîlnire, mi-a spus, după ce a fumat, fără să scoată un cuvînt, două ţigări, şi părînd foarte îngîndurat, că a doua zi va pleca definitiv la Bucureşti, unde a fost transferat. Privindu-mă în ochi, mi-a spus: „Dacă mă voi însura vreodată, doar cu tine am să mă însor“. Simţeam că-mi fuge pămîntul de sub picioare, că nu am aer să respir, am zîmbit, şi i-am urat succes. Drumurile noastre s-au despărţit, al său ducea în Capitală, al meu, la Buşteni. La scurt timp după plecarea lui, la un control medical am fost depistată cu un T.B.C. pulmonar bilateral şi, urgent, trebuia să fiu internată la Sanatoriul din Buşteni, care funcţiona în Castelul Cantacuzino. În ultimul timp, oboseam repede, nu aveam poftă de mîncare şi slăbeam. Mi-am amintit că, în copilărie, cînd eram sub ocupaţia „Penelor de cocoş“, în sat a venit o domnişoară care avea TBC, pentru a se reface „la aer“. În acea perioadă, nu existau antibiotice. Era un mare eveniment sosirea acelei domnişoare, care purta pălărie şi avea o poşetă foarte frumoasă. Foarte tînără, rezervată, se plimba singură. Într-o zi, bătea vîntul tare şi i-a zburat pălăria de pe cap. A alergat după ea şi, cînd era aproape să o prindă, a căzut la pămînt, a început să vomite sînge şi a murit, acolo, în stradă, sub privirea mea îngrozită. Mi-am imaginat că voi avea, şi eu, aceeaşi soartă. Am primit biletul de trimitere la Sanatoriul din Buşteni. M-am resemnat, mi-am făcut valiza cu cîteva lucruri personale şi, două zile mai tîrziu, am coborît din tren în gara din Buşteni. Peste drum de gară, în pădurea de brazi, la cca. 2 km, turnul Castelului Cantacuzino strălucea în Soare, cu sceptre de lumină care, parcă, zugrăveau culoare. Am privit Castelul cîteva clipe, apoi m-am îndreptat spre viitoarea mea „reşedinţă“, punîndu-mi întrebarea: oare, pentru cît timp? Însă nu-mi era teamă, convinsă fiind că eu sînt „protejată“ de Divinitate. În copilărie, am avut un vis care mi-a dat „tărie“ pentru tot restul vieţii. Ştiu că a fost doar un vis, m-am „sprijinit“ însă de el de cîte ori dădeam de greu. Cînd eram foarte mică, m-am îmbolnăvit şi aveam dureri mari în piept. Deasupra patului în care dormeam, era o icoană pictată pe sticlă, cu Fecioara Maria. Într-o noapte, am visat că din icoană s-a desprins Fecioara Maria, şi că plutea deasupra mea, avînd pe degetul mic o picătură de apă. Şi a zis: „Ştiu că te doare tare“, după care am simţit picătura de apă rece pe pieptul meu şi… m-am trezit. Nu ştiu prin ce miracol, dar nu mai aveam dureri, iar a doua zi, sănătatea mea era restabilită. După o jumătate de oră, am ajuns la poarta Castelului. Era o poartă foarte mare, înaltă, din metal, impunătoare. Era încuiată. Am sunat la sonerie şi cineva a deschis-o. Am intrat şi am început să urc aleea în pantă, străjuită, de o parte şi de alta, de brăduţi. În sfîrşit, am ajuns la uşa de intrare în Castel. Nu era nimeni, linişte deplină, dar foşnetul brazilor, cu „glas“ dumnezeiesc parcă-mi şopteau „nu intra“. Poate pentru că îmi era teamă să apăs clanţa uşii, ca să nu mă „molipsesc“ de microbi, amintindu-mi, fără să vreau, de domnişoara din copilărie, care a murit de această boală. O vedeam aievea, palidă şi tristă, şi am simţit cum îmi curg lacrimi pe obraji. Nu ştiu dacă erau pentru ea sau pentru mine. Am scos batista, mi-am şters lacrimile, „mi-am luat inima-n dinţi“ şi am intrat, trăgînd valiza după mine. În curte nu era nimeni, pustiu. Pe o uşă, am văzut o tăbliţă pe care scria Secretariat. Am intrat cu paşi timizi şi m-am oprit în prag. Mă priveau 6 ochi curioşi. Erau cei doi doctori Frunda, soţ şi soţie, şi o asistentă, Tincuţa. Mi-au zîmbit încrezător şi doctoriţa mi-a spus: «dragă, eşti cam palidă şi slăbuţă, dar te asigur că vei pleca de aici „grasă şi frumoasă“, dar mai ales sănătoasă». Aveam 49 kg. Cînd am plecat de la Sanatoriu, aveam 54 kg, pe care le-am păstrat pînă în ziua de azi. O spun cu mîndrie, pentru că am putut să mănînc după pofta inimii, fără să fie necesar să ţin vreo cură de slăbire. Am fost condusă în salon. Am întrebat de ce-i atîta linişte. Mi s-a spus că toţi bolnavii sînt la tratament. Am observat trei paturi, două fiind ocupate de două doamne foarte tinere. Salonul strălucea de curăţenie, iar cearceafurile albe şi scrobite te îmbiau la somn. Mai erau trei dulăpioare, trei noptiere, o măsuţă şi o chiuvetă cu oglindă. Am ocupat patul de la geam, care, permanent, vară, iarnă, cald sau frig, trebuia să stea deschis.

(va urma)
LILIANA TETELEA

COMENTARII DE LA CITITORI