PĂLĂRII CU PENE DE COCOŞ (22)

in Polemici, controverse

Castelul Cantacuzino
Am ocupat patul de la geam care, permanent, vară, iarnă, cald sau frig, trebuia să stea deschis. Priveliştea din faţa geamului era măreaţă: Muntele Caraiman, cu Crucea care, cu braţele întinse lateral, unea Cerul şi Pămîntul, OM şi DUMNEZEU, într-un singur EU, care-şi duce crucea, de la Răsărit la Asfinţit, prin destinul ce taie, de milenii, bucăţi de lumină din roşul de rubin. Milenii s-au scurs în Rugăciunea lui ISUS, care cerea iertare de la Dumnezeu pentru noi. Am fost pusă în temă cu programul obligatoriu al tratamentului: Scularea, la ora 7 dimineaţa. Micul dejun, la ora 8, apoi plimbarea pe aleea Castelului, pînă la ora 10, cînd începea tratamentul la pat.
Culcat pe spate, cu braţele întinse pe lîngă corp, fără pernă sub cap, nu aveai voie să te mişti. Înainte de începerea tratamentului, sora Tincuţa ne făcea o injecţie cu streptomicină, zilnic, timp de 3 luni. Între mese, trebuia să beau o cană de lapte cald de la cele două vaci pe care le avea Sanatoriul. La ora 13, se termina tratamentul şi mergeam la masă. Sala de mese era foarte curată, cu feţe de masă fără nici o pată. Pe pereţi se aflau tablouri cu Cantacuzinii, parte din ele acoperite cu un strat uşor de var de către tovarăşii care urau domnitorii. S-a încercat recuperarea lor, însă fără rezultat. (…) De la orele 14 – 16 plimbarea obligatorie pe aleea Castelului, apoi de la 17 – 19 tratament la pat. La 19,30 cina, foarte consistentă. Apoi, iar mă plimbam pe alee, pînă la orele 22, cînd era stingerea. Nu mai puteam să aprindem lumina. Asta nu însemna că dormeam. Povesteam. Într-o seară, Jeni, colega de salon, a venit în pat la mine şi, în timp ce povestea fel de fel, mă mîngîia cu degetele pe faţă. Dimineaţa, cînd a venit sora Tincuţa s-a speriat. Faţa mea era toată roşie, iar ea a crezut că sînt intoxicată. M-am înfricoşat, dar cînd m-am privit în oglindă mi-am dat seama că „intoxicaţia“ era urma de ruj de pe degetele lui Jeni cînd mă mîngîia. Majoritatea bolnavilor erau tineri, optimişti şi se ţineau de „pozne“, pentru a trece timpul mai uşor sau, poate, pentru a uita de boală. Nu aveam voie să părăsim Sanatoriul fără aprobarea medicilor. Asta nu înseamnă că nu plecam pe ascuns sau o mituiam pe Tincuţa. Castelul avea sală de sport, bibliotecă şi sală de cinema. Duminica, vizionam un film, era o zi mai relaxată, medicii fiind liberi. O dată pe lună aveam voie să mergem în oraş timp de 3 ore. Sinaia fiind aproape mergeam acolo, la Casa de Cultură, unde dansam, uitînd de interdicţie. Poate pentru a simţi că „sîntem în rînd cu lumea“.
Într-o duminică, la Sinaia, trecînd pe lîngă o grădină-restaurant, Jeni mi-a propus să intrăm ca să bem o cafea. I-am spus că am bani puţini la mine. Ea mi-a spus că nu era o problemă, pentru că avea şi ea bani pentru o cafea şi un suc. Am intrat. Ne-am aşezat la o masă. I-am atras atenţia să nu privească la masa vecinilor, unde erau doi tineri care „ne-au luat în vizor“, ca nu cumva să ne considere neserioase.
În sfîrşit, a venit ospătarul şi ne-a întrebat ce servim, oferindu-ne o listă. Jeni a luat-o, a consultat-o, apoi a comandat: friptură la grătar, două sticle de bere şi două mascote de ciocolată. Mascota de azi nu mai seamănă deloc cu cea de atunci. Pe sub masă, îi făceam semne să se oprească să mai comande, ştiind că nu aveam cu ce să plătim. Ospătarul a luat comanda şi a plecat. Disperarea se citea pe chipul meu şi am întrebat-o ce ne facem, că ne vor duce la Miliţie ca pe nişte hoaţe. Mi-a răspuns că vom spune că ne-am uitat portmoneul acasă, vom da o chitanţă şi vom achita a doua zi.
A venit comanda. Fiecare îmbucătură îmi stătea în gît, pînă cînd Jeni m-a îndemnat să mănînc cu poftă că, oricum, am încurcat-o. M-am conformat. A venit ospătarul, a calculat cît avem de plată şi ne-a dat bonul. Simţeam că-mi „arde“ faţa. Jeni a luat bonul, s-a uitat, a deschis geanta şi a scos portmoneul care era ticsit cu bani. A plătit, iar eu am încremenit. Nu-mi venea să cred cum „m-a păcălit“. Cei doi vecini de la masă au venit la noi,
şi-au cerut iertare că „ne abordează“, s-au prezentat şi au cerut permisiunea să ne conducă, noi fiind pe „picior“ de plecare. DESTINUL şi-a intrat în rol. Ne-au întrebat dacă sîntem turiste. Ca să scăpăm de ei, dar şi pentru că pe mine sinceritatea mă caracterizează, le-am spus că sîntem tuberculoase şi internate la Sanatoriul din Buşteni. Eram curioasă să văd cum „o iau la sănătoasa“. Dar n-a fost aşa. Avînd motociclete, ne-au condus pînă la Sanatoriu. Am acceptat. Tînărul care m-a condus pe mine era inginer şi lucra la o sondă de petrol din Ploieşti. Mi-a dat întîlnire pentru duminica viitoare. Am fost de acord, convinsă fiind că nu va veni. A venit, cu o cutie de bomboane şi cu flori. La terminarea tratamentului, a venit şi cu o verighetă.

(va urma)
LILIANA TETELEA

COMENTARII DE LA CITITORI