PĂLĂRII CU PENE DE COCOŞ (24)

in Polemici, controverse

Castelul Cantacuzino
Am făcut plimbarea de seară, am luat cina, am urcat apoi în salon, sunase stingerea. Jeni nu avea chef de vorbă, aşa că tăcerea şi-a desfăşurat aripile, cu ele fîlfîind şi amintirile mele care stăteau de veghe, înşirînd mătănii din spuma de lumină a licuricilor verzi din livada noastră, încinsă în somn. Şi asta pînă cînd, peste cele două case ale noastre, zorile s-au revărsat roşii, ca un coş de cireşe.
Acum, din zbor, amintirile mele s-au oprit în preajma anului 1955, pe şira spinării munţilor Carpaţi, unde brazii duc în Cer visele oierilor. Casele noastre semănau cu o cetate medievală. Casa din dreapta era unită cu casa din stînga de o poartă foarte înaltă, masivă, care avea o uşă prin care intram şi ieşeam şi care se încuia (rareori) cu o cheie foarte mare şi grea. Dar nu era necesar ca poarta să fie încuiată, pe uşă se punea doar o crenguţă, semn că nu e nimeni acasă. Hoţi nu erau. O singură dată a apărut un cleptoman, iar oamenii din sat, neştiind nimic despre această boală, l-au alungat şi nu i-au mai permis să se întoarcă. Ce bine ar fi dacă hoţii din zilele noastre ar fi alungaţi din ţară, fără banii furaţi!
Curtea era despărţită de grădină printr-un zid de piatra foarte solid şi înalt, intrarea în grădină făcîndu-se pe o uşiţă închisă cu zăvor. Peste zidul de piatră se revărsa o tufă mare de crini sălbatici, care erau plantaţi şi pe marginea străzii ca un gard viu, răspîndind parfum. Acolo se afla cupeul (despărţitura) cu vatră, de unde mama scotea pîinea caldă şi plăcintele cu ceapă, prunce, carne, după sezon. Şi ce aromă avea pîinea, care nici după o lună nu se sfărîma, ca cea de azi, care, a doua zi, se face pesmet.
Din străbuni, satul avea regulile lui nescrise. Oamenii se sculau „cu noaptea -n cap“, se aşezau la masă, nu înainte de a zice „Tatăl Nostru“, plecau la muncă şi se întorceau spre asfinţit. Miresele nu îmbrăcau rochia albă imaculată dacă nu erau „fecioare”, şi nunţile se ţineau lanţ, de la Crăciun pînă-n primăvară. Mi-am făcut sfînta cruce cînd, pentru prima dată, la oraş, am văzut mirese, îmbrăcate în rochia de mireasă, ţinîndu-şi copiii de mînă. După opinia ardeleanului, acesta este un mare păcat.
Duminica, cu mic, cu mare se îndreptau spre Casa Domnului, îmbrăcaţi de sărbătoare. Nu cu blugi, ca acum. Bătrînii erau „în fruntea mesei“, iar tinerii îşi scoteau pălăriile în faţa lor. Astăzi, ei sînt supăraţi că bătrînii mai au tupeul să trăiască.
Una din camere, care era preferata mea, avea două paturi cu străjac de fîn (saltea), acoperită cu covoare ţesute în casă, frumos colorate şi perne de mătase. Peste preşurile care acopereau podelele galben şofran, „hiberna“o blană de urs care, la stînă, a lăsat cîteva oi fără lînă. După gardul grădinii, poalele muntelui îşi etala frumuseţea brazilor, stejarilor şi fagilor, între trunchiurile unde, după ploaie, „pălăriile într-un picior“ erau pe domeniul lor. Bureţi, ciuciuleţi, vinecioare etc., iar afinele şi smeura coapte ne umpleau coşurile cu generozitate.
Prin absurd, dacă aş putea să mă întorc în timp şi cineva m-ar întreba unde aş prefera să petrec o vară: la Paris (unde am stat trei luni) sau în Muntele Frumoasa, la stînă, nici o clipă nu aş sta pe gînduri, aş alege stîna, cu aerul ozonat, căpiţa cu fîn uscat, balmoşul ciobănesc, apa de izvor, băută din ulcior, liniştea verde, talăngile oilor şi lătratul de cîine de la stînele vecine. Sînt recunoscătoare Ursitoarelor, care mi-au hărăzit, în destinul meu cam încîlcit, zilele în care urcam muntele pe cărare, pentru calul Bălan povara fiind mai uşoară. În căpiţa cu fîn, somnul era atît de bun. În liniştea verde, pacea e „la ea acasă“. Urma o Rugăciune, de a merge spre Răsărit, nu spre Soare-apune. Cu greu, am deschis fereastra sufletului meu, prin care au intrat imagini şi amintiri de neuitat, pe care le-am redat, în parte, din trecutul de departe.

(va urma)
LILIANA TETELEA

COMENTARII DE LA CITITORI