PĂLĂRII CU PENE DE COCOŞ (25)

in Polemici, controverse

Castelul Cantacuzino
În Castelul Cantacuzino, locuiam într-un spaţiu alb, despărţită de „viaţa normală“ de „tristă amintire“, în care lumea îşi construia viitorul. Pe plan economic, în „întunericul“ de atunci încep să furnizeze energie electrică termocentrala de la Paroşeni şi cele de la Borzeşti şi Sîngiorgiul de Pădure, se înfiinţează Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti. Intră în funcţiune primul post de Televiziune; se înfiinţează Filarmonica din Cluj; începe că producă Fabrica de Penicilină de la Iaşi. Au apărut nenumărate Case de Cultură şi muzee. Dimensiunea efortului cultural este scoasă în relief de Festivalul „Cîntarea României” – privită cu dispreţ în democraţie, care preferă manelele. A fost o perioadă de fertile realizări, asigurîndu-se un echilibru între tradiţie şi inovaţie. Marele matematician Octav Onicescu, întemietorul şcolii româneşti de Teoria Probabilităţii, publică lucrarea „Numere şi sisteme aleatoare“. În plan literar, Marin Sorescu publică „Singur printre poeţi”; Ana Blandiana – „Persoana întîi plural“, Adrian Păunescu – „Ultrasentimente” etc. De asemenea, se afirmă doi poeţi tineri: Nichita Stănescu şi Cezar Baltag.
După 9 luni de tratament, sănătatea mea era restabilită. De la 49 kg. am ajuns la 54. Şederea mea la Castel se apropia de sfîrşit. Prin fereastra permanent deschisă din dreptul patului meu, priveam, din ce în ce mai des, Crucea de pe Caraiman care, în zările cardinale îşi întinsese braţele spre Soare şi, căutînd ziua de mîine, o găseam în Răstignire. În liniştea albastră, îngenuncheam la Crucea Sfîntă, implorînd Cerul şi Pămîntul ca în tainiţa inimii să intre pe fereastră Iubirea – pasărea măiastră.
În cele 9 luni cît am stat la Sanatoriu, prietenul meu din Sibiu, transferat la Bucureşti, nu m-a vizitat niciodată, pentru că îi spusesem că vizitele erau interzise. Cred că i-am spus acest lucru pentru a nu stîrni milă, sau poate, în sinea mea, am lăsat să cadă peste mine un fel de zid care a dărîmat puterea mea de înţelegere, o balanţă între îndoială şi speranţă. I-am dat un telefon spunîndu-i că, peste două zile, plec la Sibiu. Corespondam, deci era la curent cu evoluţia bolii. Mi-a urat sănătate şi mi-a spus că regretă, dar nu ne vom putea vedea prea curînd. Am închis telefonul, ferm hotărîtă să întrerup orice legătură cu el, convinsă fiind că „ochii care nu se văd se uită” şi, poate, îl afecta şi boala mea, deşi era vindecată. (Tot restul vieţii nu am mai avut probleme cu plămînii). Înainte de a închide telefonul, i-am spus că „cineva“ vrea să se căsătorească cu mine. A spus, simplu, „da, bine“… Pentru mine era clar că totul s-a terminat. Ursitoarele, însă, erau la „pîndă”… A doua zi, a venit prietenul meu din Ploieşti, pentru că ştia că plec la Sibiu. Mi-a adus un buchet mare de flori şi, în locul cutiei cu bomboane, o cutiuţă cu două verighete. Mi-a sărutat mîna şi m-a întrebat dacă vreau să fiu soţia lui. Nu aveam motive să-l refuz şi am spus DA. M-a luat de mînă şi ne-am dus la Starea Civilă, unde ne-am căsătorit, apoi am plecat la Sinaia, la un restaurant, unde am „sărbătorit“ cu şampanie. M-a condus apoi la Sanatoriu, şi a plecat la Ploieşti, eu urmînd a doua zi să plec la Sibiu şi să cer transferul la Bucureşti. În ultima zi de şedere la Castel, am fost foarte tristă. Aici, cu toată grija bolii, am fost o „prinţesă“. Nu aveam problema zilei de mîine, nu lucram, mă plimbam, visam cu întreaga făptură – furtună, soare, nopţi cu lună. Privind Crucea de pe Caraiman în inimă am înrămat credinţa din veac în veac că, pînă dincolo de fire, Dumnezeu este Iubire, iar iubirea Sa cînd ne atinge, sfîntă minune, renaştea din genune. Şi eu am renăscut. Eram alta. Nu mă recunoşteam. Într-o mînă strîngeam trecutul, iar în cealaltă – viitorul. Ţineam pumnii strînşi de teama de a nu mă risipi în vîltoarea vieţii, înconjurată de jur împrejur de propriul meu trup, mirîndu-mă că respir.
Ultima masă la Castel a fost una festivă. Ne-am luat adio. Doctoriţei Frunda i-am dăruit o păpuşă, pe care a botezat-o cu numele meu. A fost singura cheltuială pe care am făcut-o în cele 9 luni. De multe ori, m-am întrebat: cum m-aş fi descurcat dacă s-ar fi întîmplat să fiu bolnavă în prezent, cînd doar o injecţie te costă cît m-au costat pe mine 9 luni de tratament?
A doua zi am plecat la Sibiu, colegii mei s-au bucurat că am revenit, dar s-au întristat cînd le-am spus că-i voi părăsi din nou. Am făcut demersurile necesare pentru transfer şi pentru schimbul de locuinţă. Totul s-a rezolvat în timp record. Am găsit o locuinţă lîngă Foişor, acelaşi spaţiu pe care îl aveam şi la Sibiu. Soţul meu (doar pe hîrtie) avea părinţii în Bucureşti, iar el venea des în Capitală.
Cînd totul era aranjat, cu o zi înainte de a pleca la Bucureşti, fostul meu prieten din Sibiu mi-a dat telefon. I-am spus că m-am măritat şi nu ne mai putem întîlni. A insistat să ne vedem măcar pentru o oră şi ne-am întîlnit „în colţ, la Farmacie“, locul obişnuit. Ne-am dus în Parcul Subarini, la un restaurant. A comandat cîte o friptură şi o sticlă de vin din cel mai bun. Nu şi-a luat ochii de la mine şi tăcea. Tăceam şi eu, doar inima „vorbea“ şi simţeam că o făcusem „praf”.

(va urma)
LILIANA TETELEA

COMENTARII DE LA CITITORI