PĂLĂRII CU PENE DE COCOŞ (26)

in Polemici, controverse

Ursita
Obosită, gîndurile mele se roteau la nesfîrşit, de la răsărit la asfinţit, în leagănul stelelor şi-n botezul zorilor.
La sfîrşitul întîlnirii, ne-am aşezat pe o bancă în parc. Pe atunci, nu-ţi era teamă că te atacă cineva; astăzi, nu ai siguranţa că te mai întorci acasă. Era o noapte înstelată şi caldă. Am stat acolo pînă în zori, fără să scoatem un cuvînt. Era ziua cînd începea o altă poveste. Nici unul nu ne-am dat seama că noi, din prima şi pînă-n ultima clipă, am fost fiinţă-ntru fiinţă, un singur trup, un singur gînd, chiar dacă o bună perioadă de timp am rătăcit prin labirint. La un moment dat, el a rupt tăcerea, şi a spus: „Nu pot trăi fără tine!“. Din ochi îmi curgeau lacrimi. Nu le-am şters ca să nu le vadă, dar cuvintele lui au pecetluit un destin pe care nu l-am bănuit. În zori, ne-am despărţit. Hotărîrea mea era luată. Voi pleca la Bucureşti, cale de întoarcere nu exista, transferul fiind aprobat şi schimbul de locuinţă perfectat. Dar voi divorţa, înainte de a convieţui cu „soţul“ meu. Mi-am dat seama că-n inima mea el nu avea loc. Nu-1 puteam înşela. Trebuia să fiu cinstită cu el şi să-i spun că nu vreau să trăim în minciună şi e mai corect să punem capăt unei situaţii care, mai tîrziu, ne-ar fi rănit pe amîndoi. Cînd am ajuns la Bucureşti, i-am dat telefon şi ne-am întîlnit chiar în acea zi. Părea fericit şi grăbit să mă prezinte părinţilor săi. L-am refuzat şi, „cu capul plecat“, mi-am cerut iertare şi l-am rugat sa fie înţelegător. Greşisem şi nu doream să trăim în greşeală. M-a privit lung, apoi a zis: „Îmi pare foarte rău, «prinţesă», dar sinceritatea ta m-a dezarmat. E mai bine ca răul să fie tăiat de la rădăcină“. M-a rugat să înaintez eu divorţul, pentru că el nu se va prezenta. Ne-am despărţit prieteneşte. Nu l-am mai întîlnit niciodată. Eram ca „o frunză-n vînt“. M-am dus la viitoarea mea locuinţă. Aici mă aştepta o surpriză înfricoşătoare: înainte de a pleca din casă, fosta locatară a suferit un şoc psihic şi a dat foc cu intenţia de a se sinucide. A fost salvată, dar locuinţa arăta jalnic. Parchetul ars, pereţii afumaţi şi mirosea îngrozitor. Nu m-am pierdut cu firea şi am sunat-o pe Jeni, colega de la Sanatoriu, care m-a invitat să locuiesc la ea pînă renovam locuinţa. Abia după două luni am putut să mă mut în casa mea.
La noul loc de muncă m-am acomodat uşor şi nici măcar nu-mi dădeam seama cît de singură sînt. Cînd eşti tînăr, treci cu uşurinţă peste greutăţi. Nu l-am căutat pe prietenul meu. Nu doream să se creadă „vinovat“ de hotărîre mea şi nici nu doream să ştie adevărul. Într-o zi, ne-am întîlnit întîmplător. I-am spus că sînt în Bucureşti, că am divorţat, dar nu i-am spus de ce. Şi nu m-a întrebat. Am plecat împreună la noua mea locuinţă. A fumat o ţigară, a băut o cafea, apoi a zis simplu „După ce atîta timp am bîjbîit prin labirint, am găsit ieşirea, în sfîrşit“. Cîteva zile mai tîrziu, ne-am căsătorit.
A doua zi după căsătorie, am plecat în concediu. La Păltiniş, ne-am cazat la un hotel-restaurant. Zilnic, dimineaţa urcam la cota cea mai înaltă, ajungînd pe un platou imens, pe care era aşternut un covor verde-crud şi ornat cu brăduţi pitici. Cerul părea atît de aproape, încît aveai impresia că poţi să-l atingi cu mîna. Eram doar noi doi, cîte un fluturaş rătăcit, tril de ciocîrlii şi, în depărtare, dangăt de mioare. Lumina părea că ne surîde şi, într-o îmbrăţişare, ne cufundam în uitare. Au fost zile de pace, de linişte, de iubire, la care mereu mă gîndesc cu nostalgie.
După întoarcerea de la Păltiniş, am făcut un schimb de locuinţă, pentru că aveam nevoie de un apartament mai mare. Viaţa îşi urma cursul normal, rupînd zilnic o filă din calendar, uitînd că fiecare secundă este o treaptă ce urcă spre milioanele de ani lumină, ca lumea să-şi compună Rapsodiile de anotimp, într-un ritm care bate Răsărit şi Asfinţit.
Programul nostru nu prea ieşea din tipare, cu excepţia zilelor cînd soţul meu mergea în deplasare. Plecam şi veneam împreună de la serviciu, cu maşina. Ne duceam foarte des la cinematograf, iar, de multe ori, sîmbăta şi duminica, mergeam la Snagov, la o Centrală electrică situată într-o casă cu 3 camere. În curte trona o salcie pletoasă, străjuită de cîţiva brăduţi, o mică plajă spre lacul plin de nuferi şi o şalupă cu motor. Nu pot nega că era un mare avantaj că puteam beneficia de toate aceste facilităţi, veri la rînd. Soţul meu nu invita pe nimeni, considerînd că e o problemă de muncă. O singură dată a venit actorul Toma Caragiu, adus de paznic, pe care îl cunoştea şi Ion Dichiseanu. Făceam plimbări cu şalupa şi aduceam mereu acasă nuferi.

(va urma)
LILIANA TETELEA

COMENTARII DE LA CITITORI