PĂLĂRII CU PENE DE COCOŞ (28)

in Polemici, controverse

La Paris, am locuit într-un hotel „pentru ţări socialiste“, adică mai ieftin. Eram priviţi cu suspiciune pentru că eram comunişti şi eram, oarecum, evitaţi. Francezii se credeau superiori, unii fiind însă de o incultură crasă. De exemplu, un inginer l-a întrebat pe soţul meu dacă România este în Ungaria. Dimineaţa, după micul dejun, luam harta Parisului, fixam un traseu, apoi luam metroul în direcţia dorită şi astfel am reuşit să cunosc o bună parte a oraşului. Nu mi-au plăcut bătăile pe care le vedeam la Sorbona între studenţi şi Poliţie, în ţara noastră fiind exclus aşa ceva. De asemenea, nu mi-au plăcut cosmopoliţii desculţi, cu bărbi mari şi lanţuri atîrnate de gît. N-am crezut niciodată că aşa ceva se va petrece şi în ţara noastră. Decadenţa occidentală de care se temea Ceauşescu a pătruns şi la noi.
Cînd m-am dus, împreună cu mama, să-mi iau bilet pentru Paris, trecînd pe sub un copac în care se băteau două pisici, una dintre ele a căzut pe spatele meu şi m-a zgîriat. Mama m-a rugat să renunţ la plecare, fiind „semn rău“, mai ales că pisica era neagră. Eu nu cred în superstiţii, dar „semn rău“ a fost pentru un coleg al soţului meu, care a făcut mari economii pentru a-şi cumpăra un casetofon. La întoarcere, ne-am oprit în Germania, în gară la München. Aici, fiind foarte nervos pentru că nu avea fise ca să poată intra la toaletă, a avut ghinionul să scape magnetofonul pe jos şi s-a dezmembrat! (Superstiţia… Eu am avut o pisică neagră pe care am crescut-o de mică şi a trăit 18 ani. Din partea ei, am avut doar satisfacţii, nici vorbă de ghinion).
La München, am stat două zile. Cînd vii de la Paris, nimic nu te mai impresionează. La fel şi la Viena, unde am stat alte două zile. Mi-au părut oraşe reci. Am întîlnit la Paris români „fugari“. Încercau să pară fericiţi, dar, pînă la urmă, recunoşteau că „sîngele pămîntului te strigă“ şi „ce avem noi în comun cu străinii? Fiecare îşi trage seva doar din rădăcinile sale“… Şi a venit cutremurul din 1977. Îngerul meu m-a păzit şi de această dată. Cu două ore înainte de a se declanşa cutremurul, am fost în vizită la o rudă care locuia în blocul care s-a dărîmat, din apropierea Cinematografului PATRIA. Ne-au invitat să rămînem la cină. Am refuzat, nu ştiu de ce, mai ales că îmi era foame, iar de la bucătărie veneau arome îmbietoare. Apartamentele din blocul în care locuiesc au avut doar cîteva mici fisuri şi nimeni n-a avut vreo pagubă.
Viaţa se desfăşura pe un făgaş normal. Construcţiile erau în „floare“. Aeroportul Internaţional de la Otopeni era terminat, însă puţini erau cei care plecau de acolo, graniţele fiind închise. S-a creionat o imagine dezolantă din cauza „cozilor“ interminabile la alimente, pentru că se făcea economie „la sînge“, întrucît megalomania lui Ceauşescu luase amploare, iar dorinţa lui de a nu avea datorii externe a dus la tot felul de restricţii. Dar cînd Ceauşescu făcea vizite de lucru, magazinele goale se umpleau, ca prin farmec, cu tot felul de produse, iar după ce pleca el, magazinele rămîneau, din nou, goale. Personal, cred că a fost sabotat. Nu mai puteai cumpăra un pachet de unt, decît jumătate, iar mezelurile – doar cu suta de grame. Prin nu ştiu ce minune, aveam, cu toţii, frigiderele pline (cunoştinţe, cadouri etc.) A fost o generaţie de sacrificiu, dar care a realizat, prin muncă cinstită, o economie care asigura un loc de muncă în ţară, tratament medical gratuit, bilete prin sindicat, cu preţ redus pentru mare şi munte sau în staţiunile balneare. Această generaţie, acum marginalizată, nici în visele cele mai frumoase nu mai poate spera să ajungă la nivelul de viaţă din „epoca de aur“, trăind acum ca în „epoca de piatră“ şi, mai ales, fiind umilită de cei cărora le-a dat viaţă. Desigur, nu se poate generaliza. Cel puţin în ceea ce mă priveşte, după decesul soţului meu, pensia abia îmi ajungea să-mi achit factura la întreţinere (care, în trecut, echivala cu preţul unei prăjituri) şi să-mi asigure minimum de existenţă. Chiar şi cumpărarea unei perechi de ciorapi era o problemă şi asta după 38 de ani de muncă, fără sîmbete libere. Nici vorbă să te mai poţi gîndi la mare sau la munte, la un spectacol sau la îmbrăcăminte „la modă“. Norocul meu că am avut o garderobă cu îmbrăcăminte de cea mai bună calitate din perioada de „tristă amintire“. S-a mai schimbat puţin situaţia după majorarea pensiilor de către Guvernul Tăriceanu. Am sperat mereu în promisiunile făcute în campaniile electorale, niciodată onorate. O istorie a vorbelor, nu a faptelor, prin despărţirea „graniţelor“ între bogaţi şi săraci (era să zic hoţi şi cinstiţi), dintre „sus“ şi „jos“, în care epocile vechi şi noi duc la o veritabilă „bătălie“ între generaţii. Prăbuşirea uneia se încrucişează cu prăbuşirea alteia în dezastrul comun, prefigurînd un viitor care nu mai e al lor.

(va urma)
LILIANA TETELEA

COMENTARII DE LA CITITORI