PĂLĂRII CU PENE DE COCOŞ

in Polemici, controverse

Regimul horthyst (4)

Revenire la Patria-Mamă

Învăţătorul de la şcoală, fericit că au venit „salvatorii“, le-a ieşit în întîmpinare cu un coş plin cu fructe. Un soldat rus s-a oprit, le-a luat şi, zărind ceasul de la mîna învăţătorului, l-a întrebat cît este ora. După ce i-a răspuns, rusul a zis DAVAI CEAS. L-a luat, l-a pus la mînă şi a plecat. Cît au stat în sat, ruşii nu s-au spălat, cizmele murdare de noroi abia de le mai trăgeau după ei. Cît eram de mică, mi-am dat seama de diferenţa dintre Răsărit şi Apus. Nici de porc n-am avut parte. La noi în bătătură, ruşii l-au făcut friptură, iar noi ne-am săturat cu mirosul aromat. De păduchi, n-am scăpat. A trebuit să fiu tunsă zero şi, după fiecare spălat, mama mă „parfuma“ cu petrol. Cum în tot răul e şi ceva bun, mi-a crescut un păr des şi sănătos –  probabil  că a ajutat masajul cu petrol. În relaţia mea cu timpul există o anume familiaritate. El se face că mă prinde, eu mă fac că nu m-ajunge, şi astfel convieţuim de cînd ne ştim, trecînd cu nepăsare peste tot ce mi-a ieşit în cale. Şi aşa sufletul meu a rămas pur, deşi ungurii ne-au jefuit, nemţii ne-au cotropit, ruşii „ne-au salvat“, luînd tot ce-a mai rămas.

În fine, după ce s-a terminat războiul, în care am pătimit noapte şi zi, după ce, la 30 august 1940, s-a semnat „Diktatul de la Viena“, prin care partea de nord a Transilvaniei a fost smulsă României şi predată Ungariei Horthyste, acum revenind la Patria Mamă, lucru cel mai înţelept era să ne întoarcem la Tilişca. Credeam că acolo ne aştepta tata, de care nu mai ştiam nimic, şi unde aveam casa şi rudele. Tata provenea dintr-o familie „de frunte“, bunicul meu avînd două mii de oi şi o măcelărie, 13 copii (4 fete şi 9 băieţi). Ne-am întors cu un tren marfar (biletele fiind mai ieftine) descoperit. În vagon eram doar noi şi încă un călător. Ca să nu îngheţăm, acesta ne-a dat pită cu slănină şi ne-a învelit cu o pătură de lînă. Cerul înstelat m-a fascinat şi, ca să nu adorm, mi-am imaginat că printre stele se află jucăriile mele. Cînd o stea a căzut, am început să plîng, îngrijorată că s-a rătăcit, iar eu n-o să o pot găsi. Fantezii de copil… După o absenţă îndelungată, ne întorceam acasă fără nici o speranţă şi mai ales, foarte sărace, „graţie“ horthyştilor. Dumnezeu a fost atît de bun cu mine cînd a hotărît ţinutul în care m-am născut. Urcînd pe o cărare, pe un picior de plai, e stîna. În brazii de smarald, castele de daci, ciocîrlia cîntă despre România. Părînd mai mare decît eşti în realitate, privind muntele în înălţime, recunoşti, cît de mic ai fi, că te simţi prins în joc, cu piticul barbă-cot. Casele noastre, două gemene,  erau unite prin poarta ce păzea curtea pavată cu flori de piatră şi gardul viu din tufe de salcîmi. Atunci nu mi-am dat seama de pitorescul lor şi nu mi-au plăcut, pentru că erau „cocoţate“ pe munte. Cînd am ajuns acasă, bunicul din partea mamei era în stradă. S-a uitat lung la noi, părea că nu ne cunoaşte. A întrebat-o pe mama unde ne sînt bagajele şi cînd mama i-a spus ca nu avem, n-a zis nimic, a scos doar un oftat. Mama l-a întrebat dacă ştie ceva de tata şi a rămas stupefiată cînd  bunicul i-a spus că tata a divorţat, crezînd că noi nu mai venim din „Ungaria”, şi s-a recăsătorit, avînd şi două fete de vîrsta noastră, din prima căsătorie a soţiei sale. Mama s-a uitat lung la noi şi a zis: nu-i nimic, îmi voi creşte singură copiii, nu voi lua nici un leu de la el, asta va fi pedeapsa lui. Tata, probabil simţindu-se vinovat, ne-a evitat, iar rudele ,,avute“ ne-au considerat rudele sărace, doar bunicul din partea tatei nu ne-a renegat şi vara, în vacanţe, mergeam la stîna din muntele Frumoasa. Toată viaţa, dar mai ales cînd eram copil, am suferit că nu aveam tată, dar nu i-am spus niciodată mamei, iar pe tata l-am iubit chiar dacă ne-a părăsit. Am considerat că principalul vinovat a fost „Diktatul de la Viena“, iar „Penele de cocoş“ ne-au destrămat familia.

Mama, o foarte bună gospodină, a semănat grîu pe un teren arabil pe care îl aveam, a cumpărat doi purcei, raţe, găini, iar în grădină aveam pomi fructiferi, aşa că „ne-am descurcat“. Însă bani nu aveam. Îmi amintesc că, la un Crăciun, nu m-am putut duce la biserică pentru că, deşi aveam palton nou, frumos, după prima încălţare ghetele, pe care mi le cumpărase mama, s-au lăţit, talpa fiind de carton. Era după război şi  era secetă în Moldova, iar alimentele se procurau doar pe baza unei cartele eliberată de Primărie (zahăr, ulei, făină etc.). Nu aveam aparat de radio, televizorul nu apăruse, în schimb mi-a fost de mare folos biblioteca unei prietene a mamei. Am citit toate cărţile, de la raftul de jos pînă la raftul de sus. Nu ştiam să aleg o carte bună, dintre cele mai puţin bune, dar mi-au plăcut toate. N-am reţinut autorii, nu credeam că ar trebui, mă interesa doar conţinutul. După părerea mea, cartea îţi oferă cea mai mare satisfacţie. Lectura este divină şi este mare păcat că acum este ignorată.

(va urma)

LILIANA TETELEA

COMENTARII DE LA CITITORI