PĂLĂRII CU PENE DE COCOŞ (32)

in Polemici, controverse

Şi Constantin Noica a continuat:
„Aşadar, lumea de astăzi moare pentru a se renaşte, mîine, transfigurată. Şi profeţii veacului ne prevestesc agonia. Cu noi, se consumau ultimele linii dintr-un gest pe care l-am vroit prea amplu şi l-am făptuit suprem. Toată farsa magiei intelectuale e perimată şi începe – trebuie să înceapă – o viaţă nouă: cea creştină. Se spune că viaţa noastră adevărată s-ar numi Împărăţia lui Dumnezeu pe Pămînt. Dar cine poate spune că o viaţă creştină pe pămînt nu este şi ea, în felul ei o «agonie»? Căci, pe nici un fiu al lui Christos nu l-a mai cumpărat cu aurul temporalului. De aceea astăzi, cînd Împărăţia lui ISUS trebuie să fie, din nou, proclamată, e lucru cel mai dureros uitarea unora că Împărăţia SA nu e din lumea asta. Dar, la fel de dureros este să se uite că noi, oamenii, sîntem din lumea asta. Şi ne apropiem, străini şi temători, în drumul spre cucerirea grădinii sfinte”.
Personal. nu sînt îndreptăţită să trag o concluzie asupra vieţii. Trăim într-un veac în care istoria înţelege să fundamenteze şi raporturile noastre cu Universul şi raporturile noastre cu noi înşine. Omul contemporan pare a fi cîştigat o nouă dimensiune de viaţă: Istoria, care e greu de desluşit, aşa cum şi religiile – diferite – nu le putem înţelege. Contemporaneitatea tinde către automatizarea omului, privind lumea „prin ochelarii altora”, împiedicîndu-ne, mereu, de noi înşine. Viaţa spirituală nu e numai în religie sau în morală. Ea se află mai ales în politică, în carieră, este peste tot: şcoală, familie, atunci cînd omul este OM.
După Carl Schmitt, diferenţierea specific politică, prin care pot fi explicate acţiunile şi cauzalităţile politice, este diferenţierea între prieten şi duşman. Distincţia „prieten-duşman“ reprezintă, pentru planul politicului, ceea ce înseamnă „frumos“ – „urît“ pentru estetic sau „folositor“ – „dăunător“ pentru economic. Toata viaţa noastră este o luptă. Cu puterea binelui, cu puterea răului, cu puterea luminii, cu puterea întunericului. Şi, în final, poposim în NEANT. Conform teoriei lui Lavoisier, nimic nu se pierde, totul se transformă, noi devenim pămîntul din care ne alcătuim – conform perceptelor religioase. Dar sufletul? Oare el există? Pentru a ne linişti frica de moarte, sperăm să ajungem în Împăraţia Raiului. Dar asta depinde de faptele noastre. Adevărul adevărat îl deţine doar Marele Împărat care ne-a creat. Se spune că dacă Dumnezeu îţi închide o uşă, îţi deschide o fereastră. După decesul soţului meu, care a venit „ca un trăsnet din senin“, pe fereastra pe care a deschis-o Dumnezeu pentru mine, a intrat emisiunea „Du-mă cu tine la capătul lumii“. Datorită acestei emisiuni am coborît în adîncul din mine, unde am descoperit un izvor de apă vie curgînd în Aur, Smirnă şi Tămîie , care, după plecarea celor dragi printre stele, au umplut golul lăsat de ei. Şi, în singurătatea mea, versurile pe care le-am scris au devenit prieteni adevăraţi. În deşertul din sufletul meu, am sădit un trandafir. Din parfum respir amintiri, joc de umbre şi lumini, nestemate la care mă voi închina şi dincolo de moarte. Modelez din lut clipele de fericire şi ţes, din flori de cireşi, zăpezi în care am sculptat speranţa, care, din păcate, s-a topit, tandră, pe Planeta Albastră, fiind răpusă de o neîndurătoare coasă. Din milioane de perechi, noi ne-am despărţit pe veci, cînd medicul mi-a spus fără menajamente „Va dura puţin, doamnă, nimic nu se mai poate face. Trebuie să vă resemnaţi“. Trăiam sfîrşitul lumii, propria mea execuţie. Culoarul spitalului a devenit oglinda reflectată în Infint. Rătăcită în mine însămi, am acceptat cu demnitate o receptare adecvată a unei realităţi mai adînci, reflectată pe fundalul absolutului, privind cu veneraţie şi bucurie profundă misterul vieţii – natura – în care noi, oamenii, fără să ne dăm seama, ne încadrăm perfect. Asemănarea între OM şi POM, OM şi FLOARE este izbitoare şi, în final, timpul aşterne uitarea. Ca să putem supravieţui. Ultima fiinţă dragă care m-a părăsit a fost Elvis, peruşul meu, care pronunţa corect unele cuvinte. Ultimele cuvinte pe care le-a rostit au fost: „Te iubesc, măicuţă“. Apoi, capul i-a căzut într-o parte, şi-a întins aripile şi a „zburat“ pe tărîmul celălalt. Aşa, întins în colivie, părea o jucărie. Dar nu mai eram copil şi „jucăria“ era… scrum.
Cu durere în suflet şi cu lacrimile şiroind pe obraji, am scris o Rugăcine, care mă va însoţi pînă-n ultima zi. Rostind-o, nu mă mai simt singură.

(va urma)
LILIANA TETELEA

COMENTARII DE LA CITITORI