PĂLĂRII CU PENE DE COCOŞ (33)

in Polemici, controverse

„DU-MĂ CU TINE, LA CAPĂTUL LUMII“
Soţul meu a fost sănătos toată viaţa, nu l-am văzut bolnav niciodată. Moartea lui a venit „ca un trăznet din neant“. Un suspin şi, într-o secundă, am rămas singură. Nu bănuiam că Eternitatea este atît de aproape, după 35 de ani de căsnicie de excepţie. Pierdusem, iremediabil, TOTUL. Devenisem ca o plantă dintr-o seră care fusese scoasă pe cîmp în bătaia vîntului, în arşiţă, în ploaie, şi în cumplita ninsoare. Viaţa celorlalţi mergea înainte, „pictată“, parcă, într-un tablou din care eu eram exclusă.
Mă simţeam ca într-o noapte de insomnie, cum erau, de fapt, toate nopţile mele – de doi ani, nu mai „trăiam“… În sfîrşit, am deschis aparatul de radio. Era miezul nopţii şi am auzit o voce fermecătoare: „Cînd Luna sună din cornul de aur miezul nopţii, cînd tăcerea se aşează peste oameni şi lucruri, «Du-mă cu tine, la capătul lumii…»“. Muzicală şi mai ales sentimentală, călătoria începea. „Ne însoţiţi?“. Era Ana Maria Zaharescu, de la Radio România Actualitaţi, care a fost o STEA pe Pămînt, iar astăzi este o STEA în CER. Pentru inimile ascultătorilor, ea va fi nemuritoare.
Să-l amintesc şi pe Mihai Cosmin Popescu, care a prezentat tema acelei emisiuni: „Ce se ascunde în Ochiul Mării?“, şi a anunţat numărul de telefon la care se pot transmite răspunsurile. Aveam un pix şi o foaie de hîrtie. Nu ştiu de ce le ţineam în mînă şi nu ştiu nici de ce am notat telefonul şi tema emisiunii. Repetam, ca un laitmotiv, aceleaşi cuvinte „Ce se ascunde în Ochiul Mării“. Nu-mi puteam imagina nimic, dar ştiam că trebuie să fie ceva din afara Mării, dar ce? Şi am început să scriu: „În Ochiul Mării se ascunde, printre unde, albastrul Cerului senin. Albastrul se scufundă-n Mare, apoi, pe un val, călătoreşte pînă la mal. Valul sărută malul şi se întoarce, fericit, de unde a venit“. Erau primele „versuri“ scrise în viaţa mea. Şi în fiinţa mea (ca în Ochiul Mării) se ascundea un „har“, de care n-aveam habar. Mi-am făcut curaj, am sunat la numărul respectiv şi… am dat răspunsul. Tremuram de emoţie, de jenă, ca un copil prins în miezul nopţii la borcanul cu dulceaţă din cămară. Mă simţeam ridicolă din cauza răspunsului dat şi îmi „ardeau“ urechile. Mă consolam că sînt anonimă. După un sfert de oră, l-am auzit pe Mihai Cosmin: „iată şi răspunsul doamnei Liliana din Bucureşti“. Şi a citit răspunsul meu. Mare mi-a fost surpriza şi inima mea a început să bată cu putere. REVENEAM la viaţă şi, după doi ani de „absenţă“, am fost fericită că sînt luată în seamă. La uşa mea rar mai bătea cineva, telefonul nu prea mai suna, lumea părea că nu mă cunoaşte. Sînt recunoscătoare lui Mihai Cosmin Popescu că, prin transmiterea acelui răspuns, gîndurile mele au devenit un CER de stele pe care pot să le ating cînd încep să scriu.
Am participat la fiecare emisiune care se transmitea din două în două săptămîni, toate răspunsurile mele fiind prezentate pe post. Mi-am adus o modestă contribuţie la cartea „Du-mă cu tine, la capătul lumii…“, scrisă de Ana Maria Zaharescu şi Mihai Cosmin Popescu. Încurajată de cei doi, am început să scriu versuri şi ele au devenit „modul meu de viaţă“. Prima carte de poezii publicată, „AUR, SMIRNĂ ŞI TĂMÎIE“, este o fereastră deschisă în sufletul meu prin care se văd imagini şi clipe trăite. M-au inspirat, în special, poemele lui Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Ion Bujor Pădureanu şi predicile de la Sfintele Liturghii, pe care le-am reprodus în versuri. O parte au fost publicate în Revista Bisericii „Adormirea Maicii Domnului“. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru imensul SĂU tablou – UNIVERSUL – în care m-a încadrat şi mi-a dat, în dar, numele LUI, fie binecuvîntat.
La lansarea cărţii Du-mă cu tine, la capătul lumii, la Sala Radio, i-am cunoscut pe toţi participanţii la emisiune şi s-au legat unele prietenii. Din păcate, drumul Anei Maria a trecut nu printr-o pădure cu copaci verzi, ci de stele, iar ea s-a contopit cu ele. Pare hilar să ajungi pe întuneric LA CAPĂTUL LUMII. La sicriul ei, am citit un Omagiu pe care, pentru tot aurul din lume, nu aş fi dorit să-l scriu. Cerul părea îndoliat, dar dintr-un nor a apărut soarele – zîmbetul Anei Maria – au fost de părere unii dintre cei care se aflau la căpătîiul ei. Şi, în dangătul clopotului sfînt, „Clopoţelul de argint“ (cum i se spunea Anei Maria) suna spre Infinit. Pe culoare de stele, poezia, ce fusese cîndva Ana Maria, o însoţea cu ochii închişi, pentru a nu-şi aminti pe unde trecea acel drum şi unde-i era capătul, şi poate pentru a nu pleca de pe Pămînt ca să urce, zi de zi, o nouă treaptă spre Lumină.
A fascina a fost verbul acelei emisiuni în „jocul“ de-a călători spre „capăt de lume…“ . Mihai Cosmin şi Ana Maria au reuşit să creeze o comunitate de valori, prin ei, simţindu-mă mai bogată cu o metaforă.
Păstrez cu sfinţenie o carte de poezii pe care mi-a dăruit-o Ana Maria şi inegalabila sa VOCE imprimată pe o casetă cu mai multe poezii.
Recunoştinţă Societăţii Române de Radiodifuziune – pentru emisiunea „Du-mă cu tine, la capătul lumii…“, fără de care nu aş fi reuşit SĂ MĂ CUNOSC.

(va urma)
LILIANA TETELEA

COMENTARII DE LA CITITORI