PĂLĂRII CU PENE DE COCOŞ

in Polemici, controverse

Regimul horthyst (5)

 

„Prăjitura“

Liceul l-am urmat în comuna Sălişte – Sibiu, 5 km. dus, 5 km. întors pe jos, zilnic, pe ploaie, zăpadă sau arşiţă, împreună cu un grup de elevi (10 – 12).

Nu aveam nici o carte, învăţam după notiţele din clasă. Aveam doar caietele strict necesare şi un toc cu peniţă, veşnic degetele fiindu-mi murdare de cerneală. Eram după război şi după seceta din Moldova, iar procurarea alimentelor devenise o mare problemă – totul se lua pe cartelă. În pacheţelul cu mîncare pe care îl luam la şcoală aveam, de regulă, un ou şi un măr sau puţină marmeladă. Eram colegă  cu o fată al cărei tată se afla în America şi, pentru că le trimitea dolari, în pacheţelul ei se găseau tot felul de bunătăţi şi, mai ales, prăjituri, pe care le ţinea ostentativ la vedere pentru a ne face poftă, fără să  ne dea o bucăţică. Din mămăligă rece, unsă cu marmeladă, tăiată în formă de prăjitură, pudrată cu puţină făină, pentru că zahăr nu aveam, am improvizat o „prăjitură“ pe care, în pauză, am ţinut-o şi eu ostentativ. Nu-i venea să creadă că am şi eu o prăjitură. S-a uitat contrariată la „prăjitura“ mea, uitînd de-a ei, apoi a zis: „Tu, aia e doar mămăligă“. Şi, satisfăcută, a continuat să-şi mănînce prăjitura. Văzînd că m-a „descoperit“, am rîs cu lacrimi, prin care se scurgea nu ştiu ce tristeţe, iar în mînă „prăjitura“ mă înţepa ca un spin. Iată că şi dintr-o prăjitură poţi gusta amarul vieţii. Eram însă foarte mîndră de uniforma pe care o purtam – albastră, cu guler şi manşete albe şi cu numărul matricol cusut, cu fir auriu, pe braţul stîng, care deja îţi dădea un anume statut social. În liceu, profesorii erau respectaţi, elevii de asemenea. Nici un elev nu şi-ar fi permis să fie obraznic. Ce se întîmplă azi în şcoli este, în foarte multe cazuri, de domeniul satanismului. Nu aveam radio, nu aveam televizor, nu aveam telefon. Primul telefon (unul cu manivelă), l-am dat cînd aveam 15 ani, şi l-am ţinut la distanţă „să nu mă muşte“ de ureche. Azi, copiii se nasc avînd la îndemînă toate facilităţile tehnicii moderne şi, din păcate, nu ştiu să le aprecieze, crezînd ca aşa li se cuvine. Pe vremea aceea, aveam însă cerul nepoluat, iar visul unei nopţi de vară suna prin frunzele de toamnă în poluarea de argint a unei zări, cu fluier şi tălăngi de oi. Zarea se răsturna roşie ca un coş de cireşe pe cer şi Soarele răsărea, parcă, din mister. Cînd am primit un difuzor, am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de picior, deşi vedete erau ILENUŢA tractorista şi Macarale rîd în soare.

Castelele dacilor

Viaţa mea personală, neinteresantă, mi-am permis s-o trec prin toate etapele istorice, pentru a cunoaşte trecutul şi prezentul. Viitorul este incert. Eu nu sînt scriitor şi, dacă v-am dezamăgit, vă cer scuze. La începutul verii, în vacanţe, mergeam la stîna bunicului meu, călătorind, o zi şi o noapte, pe calul Bălan, care era atît de blînd, pe cît era de nătîng. Nu mergea decît la pas, chiar de l-ai fi snopit în bătaie, el mergea  numai agale. În muntele Frumoasa, stîna era pitită între brazii seculari, în liniştea verde, unde, în lacul de cristal, se oglindea cerul care dezmierda cu răcoarea lui  turma de mioare. Seara, în ţarcul stînii, oile aşteptau să-şi dea cota de lapte, în timp ce mămăliga fierbea în ceaun amestecată de baciul Ion, de care un cîine se ţinea scai, pentru a-şi primi porţia ce i se cuvenea. Urda şi jintiţa erau făcute de băciţa care purta cătrinţe cu flori, parfumînd dorinţele oierilor. Seara, baciul Vasile se urca într-un brad, îşi făcea palmele pîlnie şi striga la stîna vecină: „Mă Ioane, mă…“.

Eecoul răspundea:

„ Ce-i, Vasile?

– Veniţi, mă, la noi, mămăliga fierbe în ceaun, berbecu-i pe jar, urcaţi-vă pe măgar şi veniţi în grabă să petrecem laolaltă“.

Noaptea aprindea clipa de argint pe bolta cerească ce se îmbrăca cu stele, Saturn dăruindu-ne inelele ce ne-au logodit cu Luna, cu Soarele, cu brazii şi mioarele. În umbra pădurii, Sonata Lunii cînta cu noi, aducîndu-ne amintirile de apoi, în lătrat de cîine de la stînele vecine. Mirosul de brad, aroma berbecului pe jar, aerul plin de ozon erau o binecuvîntare. Căpiţele cu fîn uscat erau un pat înmiresmat. Stelele de pe Cer conturau  un mare mister. Carul Mic şi Carul Mare, trase de o stea strălucitoare, ne aduceau în privire nemărginirea. Cloşca cu Pui amintea de surata sa de pe Pămînt care, fiind din aur masiv, era ascunsă la Răsărit, în pînze de paianjen ţesînd vorbe-n vînt… pînă la Moscova. Miliardele de stele, toate erau ale mele, dar ştiam că numai într-o stea este scrisă viaţa mea, fără să o pot descifra. Trecutul, prezentul şi viitorul sînt ale tuturor. Trecutul nu mai revine, trăim doar în prezent. Pe ramura vie a cuvîntului înfloresc petalele gîndului, pentru ca în simfonia culorilor să dăruim iubire semenilor.

(va urma)

LILIANA TETELEA

COMENTARII DE LA CITITORI