PĂMÎNT SAU CENUŞĂ?

in Lecturi la lumina ceaiului

Biblioteca Naţională

 

E ceva mai urît ca moartea: înmormîntarea. Nu se cunoaşte grotesc mai hidos. Sinistra ceremonie comercializată se repetă în oraş, toată ziua, acceptată ca un supliment de scîrbă, în ora tuturor durerilor strînse într-o inimă de om.

Arderea pe rug a cadavrului lui Eugen Lovinescu, care nu de mult ne trimitea o scrisoare publicată, a surprins. Prietenii ar fi dorit să-l mai viziteze, într-o grădină, şi zborul cenuşii lui în cele 4 vînturi i-a întristat. Hotărîse lucid să rupă şi ultimul sentiment care l-ar mai fi legat de amintirea contemporanilor lui. Ironic cu ai lui, pe care nici pe ei nu pare să-i fi iubit afară din cale, acest cărturar, artificializat de un exces de intelectualitate, le-a lăsat ca o pedeapsă, în loc de un pom cu frunza de vie, însărcinat să-l înfăţişeze întrucîtva, o urnă cu o lopată de scrum într-însa, steril. Scriitorul a murit cum trăise, străin. Poate că şi vecinătăţile silite, în promiscuitatea mormintelor construite după un catalog artistic, unde morţii se înghesuiesc unii într-alţii ca în autobuz, au contribuit să-1 dezguste de o solidaritate fără condiţii, cu cadavrele dimprejur, provenite din toate profesiile şi patologiile şi furnizate, cioclilor, de Morgă şi de toate clinicile şi sanatoriile, unde speranţa de ultima oră se încredinţează şi tarifului unui profesor chirurg.

Te gîndeşti uneori, şi doresc să-ţi vie gîndul cît mai rar, ce se va putea face cu hoitul dumitale. Pentru cei desfăcuţi de orice aderenţă cu o familie de urmaşi, soluţia e simplificată: o mantie, dacă se găseşte, le învăluie trupul, ignobilul coşciug fiind suprimat şi trei cărămizi le feresc fruntea de strivirea violentă a bolovanilor de pămînt şi de un zgomot de tobă hidos. Mormîntul rămîne anonim, lăsat în voia buruienii.

Dar dumneata, care nu sfîrşeşti ca o pasăre sau ca o floare şi care n-ai descoperit încă un mijloc de a te volatiliza, ce alegi – groapa cu descompunerea lentă, sau focul cu mistuirea rapidă? E o problemă. „Nababul“ o dezlegase, clădindu-şi într-un cimitir o basilică byzantină cu bibelouri de bronz, neputîndu-şi ridica o piramidă, pe care totuşi ar fi avut cu ce să o plătească şi mai rămînea şi pentru moştenitori. În cavouri, personajele nu mai putrezesc, îmbălsămate, şi nu riscă să-şi piardă barbetele în cazul dezmormîntării: putrezesc, poate, numai cravata şi plastronul şi mai trăieşte cîte ceva, dacă nu consimţi să treci prin crematoriu. Coşul scoate în cartier un fum cu jărăgăi de rîntaş, care ofensează mirosul şi ustură înghiţitoarea. Mai trăiesc unghiile si mustăţile, de o nemurire academică… Uneori, groparul lui Hamlet dă cu cazmaua şi scoate pe tîrnăcop dintr-un mormînt închiriat pe termen, ca o cameră de hotel, cîte o splendidă chică bogată de fostă femeie frumoasă provizorie, care nu apucase vîrsta tincturilor vegetale şi a cosmeticului permanent. Alţii au dezlegat-o, problema, zidind în cimitire vile de agrement cu geamlîcuri vaste de cristal; moda statuilor reprezintînd o caricatură de marmoră tristă şi a epitafelor sentimentale a trecut. La Mangalia e un vechi cimitir musulman de vreo 500 de ani, cu jgheaburi, în care se adunau apele de ploaie pentru vrăbii şi rîndunele. Cel de la Murfatlar, ca toate celelalte musulmane, se cunoaşte după un semn cinstit: o haşchie de stîncă înfiptă-n mormînt. În sat, la noi, cimitirul e tot atît de cinstit: izlazul de cruci, rupte de viscole şi vijelii. Ca deasupra unei civilizaţii defuncte, paşte cireada.

Nu mi-ai răspuns însă, Coco, ce preferi: oroarea cimitirului, sau spurcăciunea operetei, organizată la cuptor?

TUDOR ARGHEZI (1943)

COMENTARII DE LA CITITORI