Pămîntul e vizitat de fiinţe din viitor (1)

in Alte știri

 

 

Într-o frumoasă seară de vară, un om mergea pe o stradă pustie, ducîndu-se la un chioşc din apropiere. Brusc, omul a fost cuprins de îngrijorare, pentru că în faţa sa s-a ivit o ceaţă densă, a cărei provenienţă nu şi-o putea explica. Era conştient că nu va ieşi nimic bun de aici. Deşi voia să ocolească acea massă de ceaţă, omul a fost învăluit de ea, un sentiment ciudat cuprinzîndu-l, iar întregul corp a început să-i vibreze. Ceaţa se tot îngroşa, iar în jur nu se mai putea vedea nimic, ca şi cum totul dispăruse. Lipsit de ajutor, cuprins de spaimă şi fără să se poată orienta, bărbatul simţea că se înăbuşă. După cîteva momente, ceaţa s-a risipit şi starea ameninţătoare a încetat. Totul revenise la normal, însă mediul înconjurător se schimbase. Ceea ce vedea în jur i se părea ireal. Nu mai era nimic din ceea ce văzuse înainte. Strada, casele şi magazinele nu mai existau. În faţa lui era un decor desprins dintr-o pădure virgină, destinat unui grup de Tarzani de prost gust. Realitatea îl păcălise. Dar care? Cu siguranţă, nu aceea din care fusese, brusc, desprins.

Visa, avea halucinaţii, suferea de amnezie? În nici un caz, deoarece fusese atent şi ştia exact în ce loc se aflase. Bărbatul realiza că se întîmplase ceva foarte ciudat, dar, pentru moment, nu putea găsi nici o explicaţie. S-a străduit să se orienteze şi să găsească, repede, drumul înapoi spre casă. Abia tîrziu a aflat că, într-o anumită seară, printr-un fenomen natural foarte ciudat, „a fost răpit” din realitatea sa obişnuită şi, în cîteva fracţiuni de secundă, a fost transpus, în spaţiu şi timp, pe un alt continent, la mii de kilometri depărtare de casă. Fără îndoială, era vorba despre un fenomen de teleportare spontană: o persoană dispare, fără să ştie, printr-un punct slab, aleatoriu, din structura noastră spaţiu-timp, iar pentru cei prezenţi, acesta nu există. Schema de funcţionare ar putea fi următoarea: dematerializarea (materia obiectului se află într-o stare de vibraţie „hiperfrecventă”, adică este „scuturată” afară din realitatea noastră, prin vibraţii mai înalte decît cele din spectrul frecvenţelor electromagnetice); teleportarea – realizată prin tunelele mini-găurilor negre şi albe (găurile de vierme); rematerializarea, aflată în punctul X, în mod diferit faţă de dispariţia totală a unei persoane, sau a unui obiect din universul nostru. Transpunerea acestora într-un alt timp, sau într-o lume paralelă se face involuntar, într-un loc îndepărtat, tot de pe planeta noastră, şi reapar, de cele mai multe ori, după puţin timp, făcîndu-se remarcate atunci cînd şocul transferului anulează amnezia suferită. Un astfel de transfer spaţial a fost prezentat cititorilor săi de către publicaţia argentiniană ,,Diario de Córdoba”, în anul 1959. În plină zi, un negustor autohton a fost teleportat din Bajia Blanca în Salta, oraş aflat la 1.500 de kilometri depărtare, tocmai cînd voia să plece de la hotel. Motorul maşinii era pornit, cînd a apărut un „nor” neobişnuit, care se deplasa de-a lungul străzii, spre el, şi care l-a învăluit chiar înainte să accelereze. În acel moment şi-a pierdut cunoştinţa, iar cînd şi-a revenit, stătea pe un drum puţin circulat, nu departe de Salta, însă maşina nu mai era lîngă el. Un şofer care trecea întîmplător pe acolo l-a luat pe negustor şi l-a dus la cel mai apropiat post de Poliţie. S-a dat un telefon la recepţia hotelului din Bajia Blanca şi s-a stabilit identitatea „celui răpit”. Automobilul său se aflase tot timpul cu motorul în stare de funcţionare, la locul parcării, în faţa hotelului. Răpirea sa nu a durat decît cîteva minute, care au corespuns cu timpul parcurs de amabilul şofer de camion pînă la Poliţie. Uriaşa distanţă dintre Bajia Blanca şi Salta a fost acoperită în timpul zero. Undeva, în lumea noastră, se pare că este un „loc mai puţin dens”, prin care cineva care nu se aştepta a fost teleportat la peste 1.500 de kilometri depărtare. Un caz similar de teleportare, în care au fost implicaţi doi soţi, împreună cu automobilul lor, s-a petrecut, 9 ani mai tîrziu, în apropiere de Buenos Aires (Argentina). Doctorul Vidal şi soţia sa se hotărîseră să participe la o reuniune de familie, care trebuia să aibă loc în localitatea Chascomús, situată la o distanţă de 120 de kilometri depărtare de Buenos Aires. Însă, după miezul nopţii, ei s-au hotărît să-i facă o vizită unei alte rude, aflată în localitatea Maipú, situată la 150 de kilometri depărtare. Cei doi soţi şi-au anunţat vizita, pe care doreau s-o efectueze la o oră atît de tîrzie. Mergeau pe Drumul Naţional 2. În faţa lor se afla un alt cuplu – prieteni de-ai lor – care i-a însoţit la acea rudă. La un moment dat, cei doi prieteni au constatat că soţii Vidal nu sînt în spatele lor şi au început să dea semne de îngrijorare. Ajunşi la destinaţie, prietenii le-au chemat şi pe rudele lui Vidal şi au început să scotocească porţiunea de drum dintre Maipú şi Chascomús, însă fără a găsi nici o urmă a celor dispăruţi. După 48 de ore, rudele au fost anunţate că Vidal se află în Mexic, în capitală. Era o distanţă foarte mare între acel oraş şi locul unde s-a petrecut dispariţia. Doctorul Vidal a căutat Consulatul argentinian, pentru a le da un semn de viaţă cunoştinţelor sale. La înapoierea sa în Argentina, pe aeroportul internaţional din Buenos Aires, dr. Vidal a fost asaltat de o mulţime de prieteni şi reporteri, curioşi să afle cît mai multe despre incredibila dispariţie. Ceea ce le-a relatat dr. Vidal celor veniţi să-i întîmpine părea o autentică poveste de science-fiction, însă existau suficiente dovezi în acest sens. În acea noapte, cînd soţii Vidal tocmai ieşeau din suburbiile Chascomús-ului, au intrat cu maşina într-o „ceaţă deasă”. Nu-şi aminteau ce a urmat. Treziţi la realitate, ei au mărturisit că automobilul lor era parcat undeva, pe o stradă complet necunoscută. Vopseaua prezenta, în cîteva locuri, pete mari de arsură, ca şi cum ar fi venit în contact cu un aparat de sudură, însă motorul era intact şi nu avea nici o stricăciune. Imediat i-a încercat o senzaţie ciudată. În apropierea unui oraş i-a întrebat pe localnici care este numele acestuia. Nu le-a venit să creadă cînd au aflat că sînt în Mexico. Cum era cu putinţă să nimerească într-un oraş aflat la o depărtare de 6.000 de kilometri, fără să aibă măcar habar de modul în care a fost efectuată călătoria? Ca să străbată o asemenea distanţă, cuplul ar fi trebuit să se deplaseze cu o viteză de 130 km/oră, timp de două zile, şi asta nefăcînd nici o întrerupere. Soţii Vidal au afirmat că, pînă în momentul sosirii lor în apropierea capitalei mexicane, nu au fost convinşi de faptul că au călătorit două zile. Toate acestea ne demonstrează că, în cazul lor, a avut loc un transfer la mare distanţă, în timpul zero. Ambele ceasuri au rămas pe loc. Arătau ora plecării lor din Chascomús. Prin urmare, „itinerariul lor de călătorie” trebuie să se fi desfăşurat peste tot, ceea ce se reuneşte în hiperspaţiu, fără să fi trecut peste graniţe sau să fie nevoie de formalităţi vamale. Evenimentul la care au luat parte cei doi soţi a produs o puternică impresie şi în S.U.A. Automobilul a fost înlocuit, mai tîrziu, cu un altul nou, de către un grup american de studiu. Oamenii de ştiinţă doreau să afle cît mai multe lucruri despre ciudata teleportare a argentinienilor. Ceea ce face ca aceste cazuri să fie credibile, în ciuda aspectului lor fantastic, este fenomenul de „ceaţă”. S-au mai întîlnit numeroase cazuri de teleportare spontană, în care „ceaţa” a fost prezentă. Cunoscutul autor american John Keel şi-a permis o speculaţie, în sensul că toate transferurile bruşte, efectuate într-un mod inexplicabil, sînt în strînsă legătură cu activitatea cîmpului magnetic terestru. El afirmă că misterioasa ceaţă este un produs adiacent la procesul de dematerializare a „forţelor” participante. Ar putea fi un indiciu că la locul teleportării se produce o scădere bruscă de temperatură, iar condensarea rezultată face vizibilă umiditatea atmosferică, produsă de energii electrice şi magnetice masive, ceea ce cauzează indirect apariţia găurilor în structura noastră spaţiu-timp. Cazurile cunoscute de teleportare conştientă a unei singure persoane, aşa-numita autoteleportare, într-un mediu din apropierea individului, în care efectul „ceaţă” să nu fie prezent, sînt rare. Este cunoscută întîmplarea de la începutul secolului nostru, cînd un italian, dr. Lapponi, la iniţiativa Vaticanului, s-a ocupat de activitatea de teleportare a fraţilor Pansini. Alfredo şi Paolo Pansini – pe atunci în vîrstă de 8, respectiv 10 ani – au dispărut dintr-o încăpere încuiată, iar la scurt timp după aceea au reapărut într-un loc îndepărtat. Ei dispăruseră din casa părintească din Ruvo, dar după o jumătate de oră au fost găsiţi la cca. 30 de kilometri depărtare, într-o barcă, pe Mare. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu alţi doi fraţi, de data aceasta de faţă fiind şi martori. Ei au fost teleportaţi dintr-o piaţă, deci dintr-un loc deschis, din Ruvo, dar după 10 minute au fost descoperiţi în Trani, o localitate aflată la 20 de kilometri depărtare de Ruvo. Au făcut vîlvă şi teleportările voluntare ale tînărului Philippino Cornelio Closa, care era susţinut de părinţii lui, ferm convinşi de talentul neobişnuit al odraslei lor. Părinţii îi doreau fiului lor o publicitate ieşită din comun. Povestea a ajuns la urechile corespondentului UPI, Vincente Maliwan. Ea a fost publicată, iar în 1965 a făcut mare senzaţie în ziarele naţionale şi internaţionale. Cornelio poseda neobişnuitul talent de a se putea teleporta unde dorea. Această abilitate a lui, de a fi teleportat, a fost descoperită încă din perioada pubertăţii. Ca mulţi alţi copii de aceeaşi vîrstă, el avea o prietenă, o fată plină de mister, îmbrăcată în alb, dar care exista numai în imaginaţia sa. Cu această prietenă fantomatică hoinărea el, visător, prin lumi ciudate. Ceea ce la alţi copii nu avea nici un fel de consecinţe, la Cornelio a evoluat într-un mod neobişnuit. La întîlnirea cu „tovarăşa sa de joacă” i se întîmpla, fără a fi conştient de asta, să dispară, iar apoi să reapară, în curte, sau pe stradă. Aceasta era realitatea în care trăia el. Ceva absolut normal. Aceste manifestări aveau loc în sălile de clasă, pe stradă şi acasă, sub privirile stupefiate ale celor din jur. Din pricina dispariţiilor sale, părinţii s-au hotărît să-l ţină încuiat în cameră. Nu au avut prea mult succes, deoarece a reuşit să iasă. Cornelio izbutea să se dematerializeze şi să apară, uimitor de repede, într-un alt loc. Îşi propunea să iasă afară din cameră şi reuşea. După un consult psihiatric, cei din jur au aflat că băiatul era perfect sănătos. În consecinţă, un preot al locului a luat hotărîrea, cu aprobarea părinţilor, să-l trimită pe Cornelio la pastorul american Lester Sumrall. Pastorul l-a exorcizat pe tînărul venit din Italia, dar teleportările spontane au continuat. Un alt caz, similar cu cel relatat anterior, s-a întîmplat tot în Italia, în oraşul Fermo. Acolo, un fizician extrem de dotat a studiat fenomenul de teleportare în care era implicat un puşti de 5 ani şi pe care îl considera credibil. Martorii au remarcat faptul că, în nenumărate rînduri, băiatul apărea brusc afară, deşi părinţii îl închideau în camera lui. Cele mai multe dintre deplasările efectuate pînă acum s-au petrecut în mod spontan, astfel încît cercetările s-au bazat exclusiv pe spusele martorilor. Aprecierile eronate, exagerările şi chiar escrocheriile nu pot fi excluse. S-au mărit modalităţile de demascare a escrocilor notorii atît prin folosirea testelor şi a aparatelor de supraveghere electronică, dar şi prin utilizarea noilor sisteme de siguranţă. Totuşi, în ciuda riguroaselor măsuri de siguranţă, o mare parte a teleportărilor, ce se desfăşoară în condiţii de laborator, trec testele. În prezent, nu avem nici o îndoială cu privire la autenticitatea acestor fantastice fenomene, ce se dovedesc a fi poduri peste timp. Teleportările obiectelor ies în evidenţă mult mai frecvent decît transferurile spaţiale ale persoanelor. Un astfel de caz le oferă oamenilor de ştiinţă interesaţi de acest fenomen informaţii suplimentare despre mecanismul de teleportare. Cunoscutul parapsiholog italian Ernesto Bozzano (1862-1943), în timpul unei şedinţe de spiritism – asta se întîmpla în anul 1904 -, împreună cu un medium de-al său, prietenul Peretti, a ordonat unei bucăţi de pirită ce se afla pe biroul dintr-o locuinţă, la o distanţă de 2 kilometri, să se supună teleportării. Şedinţa a avut loc pe întuneric, după cum se proceda atunci. Pentru a se evita alte manipulări, au fost luate numeroase măsuri de siguranţă. „Controlul spiritual” al mediumului – psihologii vorbesc despre personalitatea parţială a inconştientului – a arătat, după mai multe încercări, că energia sa a fost epuizată de rematerializarea obiectului. Cînd s-a făcut lumină, s-a putut vedea că mobila şi podeaua erau acoperite de un strat foarte gros de praf de pirită. Întors acasă, Bozzano a controlat imediat bucata de pirită teleportată şi a constatat că două treimi din ea dispăruseră. Poate că, la reîntoarcerea mineralului în spaţiul nostru, s-a produs „o greşeală de transfer”, ori s-a petrecut un fenomen de condensare hiperdimensionată, în urma căruia un virtual obiect din realitatea noastră tridimensională a fost avariat, suferind influenţe exterioare necontrolate. O astfel de pană îi obligă pe oamenii de ştiinţă să studieze mult mai temeinic cauzele fireşti ale manifestărilor parafizice decît au făcut-o pînă acum, prin experimentele cunoscute. În fond, rematerializarea parţială este cel mai bun argument al autenticităţii unor astfel de fenomene. Teleportările şi aportările – întrutotul identice dacă este vorba despre deplasările efectuate pe „tărîmuri” spaţiale şi temporale – sînt condiţionate de faptul că, în procesul de teleportare a obiectelor, oscilaţiile lor concordă cu cele ale hiperspaţiului, de vreme ce în interiorul universului nostru se află acelaşi spectru de frecvenţe electromagnetice, ca în Lumea de dincolo. La 22 noiembrie 1966, în apropierea Şoselei Naţionale 58, în Trecătoarea Willamette, din Oregon, aflată la o altitudine de 1.700 de metri, un american, pe atunci în vîrstă de 50 de ani, a sesizat un obiect zburător necunoscut, care a apărut brusc. Acest obiect zburător l-a surprins pe bărbat prin stranietatea deplasării sale. A observat acest lucru şi un biochimist, proapăt ales academician, în acel moment el aflîndu-se pe o colină acoperită cu zăpadă, pentru a realiza cîteva fotografii cu lanţul montan aflat în faţa sa. Deodată, un văl dens s-a abătut peste stîncosul lanţ de munţi. Tocmai cînd biochimistul făcea a treia fotografie, i-a apărut în faţa ochilor un obiect luminos, iar acesta a pus în funcţiune, automat, declanşatorul aparatului de fotografiat. În acel moment, obiectul zburător a dispărut. În fotografie, acesta apare de 3 ori, datorită unui proces continuu de dematerializare şi rematerializare. Un al doilea caz de acest gen, care confirmă ipoteza referitoare la fenomenul teleportării, a avut loc la data de 5 iulie 1965, în Suedia. În acea zi, Barty Andersson, din Stockholm, se îndrepta spre Peninsula Kenai, în apropiere de Anchorage (Alaska), cu scopul de a pescui. Mai întîi el a dorit să înregistreze cîte ceva din frumuseţea peisajului pe pelicula camerei sale de luat vederi, aflîndu-se într-o barcă de pescuit, însă, vrînd să apară şi el în poză, suedezul a instalat un stativ şi un autodeclanşator. Exact în momentul cînd să se aşeze în barcă a văzut un obiect zburător, care avea forma unui disc. Acesta s-a înălţat deasupra ţărmului, apoi a rămas pe loc, de parcă s-a pietrificat. În fotografie apar bărbatul fotografiat din spate şi 6 profiluri luminoase, aproape transparente, ale unui obiect zburător, care prezenta nişte tăieturi transversale, de parcă pe film ar fi fost nişte zgîrieturi de pisică. Acel obiect a început să zboare tot mai dezordonat, la un moment dat dispărînd deasupra unei coline. Se presupune că obiectul s-a dematerializat sub privirile lui Andersson, iar după aceea s-a rematerializat. Dacă obiectul zburător s-ar fi apropiat foarte rapid, fără ca el să dispară şi să reapară în lumea noastră, pe parcursul cîtorva fracţiuni de secundă, s-ar fi văzut în poză numai ca un ştergător. Adrian Vance – autor şi analist de imagini filmate cu OZN -, în urma unor cercetări temeinice a tuturor factorilor tehnici, a ajuns la concluzia că obiectul zburător cu pricina, cu o provenienţă necunoscută, a dispărut şi reapărut de cîteva ori. Cunoscutul fizician Illobrand von Ludwiger consideră posibilă ideea că OZN-urile ar fi obiecte materiale sau cvasimateriale, proiectate în lumea noastră pentru puţin timp. În teoria sa referitoare la aceste proiecţii şi mergînd pe urmele lui Burkhard Heim, cu a sa ,,A şasea dimensiune unitară a dinamicii geometrice a cuantelor”, Illobrand von Ludwiger presupune că mecanismele prin care se efectuează teleportările membrilor echipajelor OZN operează într-o dimensionalitate superioară, în hiperspaţiu. Neavînd nici o legătură cu problema originii lor, se presupune că OZN-urile stăpînesc ,,total” timpul subordonat lor din punct de vedere dimensional şi îl pot utiliza la ,,călătorii în timp”, chiar peste secole. Această teorie arată că ar trebui să ne ocupăm de experienţe în laborator pentru a putea confirma existenţa fenomenului de teleportare. Un alt exemplu de călătorie în timp este şi cel relatat de Dolores Jay, casnică, soţia unui preot, împreună cu care avea 4 copii. Într-un moment al vieţii sale, curioasă din fire, s-a lăsat hipnotizată, permiţînd conştiinţei sale să se întoarcă în timp. Mintea ei a pătruns în perioada copilăriei, mai precis atunci cînd a fost sugar, a penetrat tot mai adînc în trecut, pînă cînd nu a mai ştiut decît limba germană. Ne aflăm cu firul povestirii în anul 1870. Dolores Jay se numea Gretchen Gottlieb, avea 16 ani, era de confesiune catolică şi se temea de fanatismul anticatolic, de aceea se ascundea în pădure. ,,Bărbaţii mi-au ucis mama”, spunea ea. Se plîngea că o doare capul, şi apoi a povestit despre un cuţit îndreptat spre pieptul ei. Întrebările hipnotizatorului nu mai primeau nici o replică. ,,Gretchen nu poate”, gemea ea, începînd să plîngă în hohote. Sînt amintiri profunde despre evenimente traumatizante. Nici după 100 de ani, Jay n-a putut să-şi uite propria moarte. Se presupune că Gretchen a fost omorîtă de unul dintre prigonitorii ei. Însă, Dolores Jay nu a găsit nici o explicaţie pentru amintirile acestea îngrozitoare, fiindcă ea însăşi nu credea în reînviere. A ascultat înregistrările pe bandă magnetică făcute în timpul şedinţelor de hipnoză, dar n-a înţeles nimic, întrucît ea nu fusese niciodată în Germania. N-a auzit nicicînd de micul oraş Eberswalde, din Prusia, unde se presupune că ar fi locuit o lungă perioadă. Se pare că această conştiinţă umană face drumuri tare bizare. În anul 1966, renumitul profesor Ian Stevenson, conducătorul Secţiei de psihiatrie a Universităţii din Virginia, a editat prima sa carte, bazîndu-se pe numeroase studii ale unor cazuri din domeniul pe care îl abordăm acum, evenimente petrecute în Burma, India, Sri Lanka, Thailanda, Liban şi Turcia. Cartea se numeşte ,,Twenty Cases Suggestive of Reincarnation”, fiind socotită un bestseller şi trezind interesul oamenilor de ştiinţă preocupaţi de acest fenomen, care pînă atunci fusese abordat cu precauţie chiar şi de parapsihologi. Printre ei se numără şi psihologul american Helen Wambach, care a încercat să ajungă la o obiectivizare a fenomenului de reîncarnare prin regresiune hipnotică în massă. Conform concepţiei acesteia, grupuri mari de persoane vor fi mai întîi hipnotizate, urmînd ca, în etapa imediat următoare, acestea să efectueze un transfer la faze de dinaintea naşterii. Participanţii la această operaţiune s-au întins, relaxaţi, pe pămînt. Toţi participanţii au fost invitaţi să se prezinte în chip de adolescenţi, apoi copii şi, în final, bebeluşi. Pentru separarea conştiinţei de corp, ,,pacienţii” se deplasau într-un anumit ,,punct” al acesteia, care plutea liber în camera unde se desfăşura şedinţa de hipnoză. În acest timp, curenţii emişi de creier se reduceau cu 5 vibraţii pe secundă, pentru a se ajunge, printr-o meditaţie mai profundă, la o stare a undelor Theta.

(va urma)

ERNST MECKELBURG

COMENTARII DE LA CITITORI