Pămîntul e vizitat de fiinţe din viitor (4)

in A nu se citi noaptea

 

 

La data de 10 martie 1981, apărea în „National Examiner” următoarea relatare a americancei Noreen Renier: „S-a tras asupra lui Reagan, preşedintele n-a fost omorît, ci rănit în partea stîngă superioară a pieptului”. Douăzeci de zile mai tîrziu, respectiv la 30 martie 1981, la orele 14,30, profeţia lui Renier s-a adeverit, din păcate. Preşedintele Ronald Reagan, după o alocuţiune rostită în faţa funcţionarilor Uniunii Sindicatelor AFL/CIO, a părăsit Hotelul Hilton din Washington, fiind împuşcat şi rănit grav de tînărul John Warnock Hinckley, în vîrstă de 25 de ani, din Evergreen, Colorado. Glonţul atentatorului a pătruns în corpul lui Reagan pe sub braţul său, apoi a ricoşat în a şaptea coastă, perforîndu-i plămînul în profunzime, pe o porţiune de 7 cm. După prezentarea unor astfel de previziuni, se nasc, inevitabil, întrebările: care este partea exactă a previziunilor şi care este cea estompată? Unde se termină speculaţia şi unde începe veritabila precognitivitate? În acest moment, gîndurile mi se îndreaptă şi spre nefericitul caz în care a fost implicat preşedintele de-atunci al S.U.A., John F. Kennedy. De ce spectaculoasele previziuni, făcute la vremea respectivă, n-au putut împiedica tragica întîmplare, în urma căreia tînărul preşedinte şi-a pierdut viaţa? Preotul-călugăr benedictin italian Alfredo Pellegrino Emetti – şeful unicei catedre de muzică arhaică a Conservatorului Benedetto Marcello din Veneţia, doctor în limbi vechi orientale, filozofie şi teologie – a dorit, cu cîţiva ani în urmă, ca împreună cu 12 oameni de ştiinţă italieni şi străini să pună la punct acel misterios „cronovizor”, ce avea menirea să redea nu numai mişcări, ci şi convorbiri şi sunete din trecut. La data de 18 octombrie 1986, părintele Ernetti a informat opinia publică, în cadrul unui congres desfăşurat la Riva del Garda, despre existenţa unui astfel de aparat, oferind celor prezenţi o serie de detalii în legătura cu acesta. Se presupune că acest neobişnuit aparat s-ar afla la Vatican, într-un loc secret, pentru a evita folosirea lui în sens negativ. Participanţilor la acest congres – oameni de ştiinţă şi ziarişti – le-au fost oferite, de către părintele Ernetti însuşi, pentru prima oară, detalii despre principiul de funcţionare a ,,cronovizorului”. Ernetti afirma că tot ceea ce există şi se petrece în universul nostru lasă în hiperspaţiu o urmă energetică, asemănătoare unei benzi video. Conform explicaţiilor oferite de părintele Ernetti, „spaţiile superioare ale energiei depozitate se metamorfozează în forme primare de imagini şi sunete, devenind astfel vizibile şi putînd fi şi auzite. „Cronovizorul” se compune din 3 module: un sistem de antene pentru recepţionarea undelor diferite de cele hertziene (electromagnetice), un mecanism de reconstituire a imaginilor şi vocilor şi un convertizor de imagini şi sunete. Acest uluitor aparat permite reconstituirea evenimentelor culturale şi istorice şi oferă posibilitatea de a avea o nouă optică asupra diverselor epoci din trecut. Ernetti afirmă că, prin intermediul „cronovizorului” său, a fost în măsură să recepţioneze o tragedie pusă în scenă cu prilejul jocurilor apolinice, lucrul acesta petrecîndu-se în anul 169 î.Chr. Discursul în limba latină al lui Ennius trebuia să fie recepţionat tot atît de clar de „televiziunea” timpului, ca şi „partea cîntată” în dialectul doric, ceea ce era foarte simplu pentru un om ca părintele Ernetti, un bun cunoscător al limbilor vechi şi al muzicii arhaice. Este greu de presupus că un om ca părintele Ernetti, împuternicit de Vatican cu dezvoltarea muzicii religioase şi care, printre altele, a publicat 72 de volume ce tratau problematica muzicii liturgice, a mai editat şi 50 de discuri cu muzică arhaică – a încercat să inducă în eroare, în mod deliberat, anumiţi oameni de ştiinţă. Ca să nu mai vorbim de faptul că pentru strălucita sa invenţie nu a pretins nimic de ordin material, el făcînd parte din Ordinul Benedictin. Întrebarea care se pune este aceasta: Ernetti, prin „cronovizorul” său, a obţinut, oare, înregistrări din timpuri trecute şi care nu mai pot fi aduse înapoi, sau din realităţi alternative (paralele), existente simultan cu a noastră? La această ultimă realitate fac referiri interesante H. Everett, John A. Wheeler şi N. Graham, în teoria lor cu privire la „Interpretări ale lumilor paralele, prin prisma mecanicii cuantice”.

(va urma)

ERNST MECKELBURG

COMENTARII DE LA CITITORI