Paradoxul lui Mircea Eliade: de la corigentul miop la savantul excentric (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Viaţa lui Mircea Eliade (1907-1986) are două extreme: nedisciplinatul adolescent miop, care şi-a luat cu greu corigenţele, şi ilustrul profesor de istorie a religiilor din SUA.
Nu înţelegea la ce foloseşe alfabetul
Renumele şi, nu întîmplător, numele lui Eliade se aseamănă cu cel al unui alt mare cărturar, Ion Heliade Rădulescu. În realitate, nici o înrudire de sînge. Tatăl lui Mircea Eliade, ofiţer de infanterie din Tecuci, Gheorghe Ierimia, îşi schimbase numele în cinstea scriitorului. Mircea era al doilea dintre cei trei copii (alături de Corina şi Nicu) ai lui Gheorghe, „un flăcău tomnatec, cu mustaţă neagră, în furculiţă“, şi ai Janei, „o femeie frumoasă şi încă elegantă“. S-a născut primăvara, într-o zi, spunea el, norocoasă: 13 martie 1907. A învăţat la şcoala de pe Strada Mîntuleasa, deşi nu a locuit niciodată acolo, aşa cum a lăsat impresia în cărţile sale. „Am fost mîndru cînd am îmbrăcat şorţul cenuşiu şi m-am dus singur la şcoală. Învăţasem deja alfabetul, dar încă nu-mi dădeam seama la ce ar putea folosi. Nu mi se părea atît de interesant cînd am ajuns să silabisesc o-u, ou, bo-u, bou – nici chiar cînd am izbutit să citesc, fără să mai silabisesc, «Ţara noastră se numeşte România»“, îşi aminteşte Eliade în „Memorii“.
Drama adolescentului miop
Nu era nevoie decît de imboldul dat de cartea de citire a fratelui său, Nicu, din care învăţase numele judeţelor, în care aflase despre Daniil Sihastrul şi despre Mînăstirea Neamţului, pentru ca, apoi, să descopere, în bibliotecă, volumele care aveau drept titlu „roman“.
Bucuria pentru cărţile descoperite, atent aşezate pe rafturi, s-a transformat, însă, într-o catastrofă. Părinţii au fost sfătuiţi de învăţător să nu-l lase să citească prea mult, fiindcă are ochii slabi. Dar el nu renunţă uşor: „Citeam ce-mi cădea în mînă, romane în fascicole, Sherlock Holmes, Psaltirea, Cheia visurilor, şi le citeam pe ascuns, în fundul grădinii, în pod, în pivniţă“. Cu toate acestea, dioptriile creşteau mai repede decît avea el timp să-şi schimbe lentilele. Iar medicul nu găsise o soluţie încurajatoare: nu trebuia să-şi obosească ochii citind prea mult la lumina lămpii. „Dar cum aş fi putut să-mi menajez ochii cînd, aproape în fiecare săptămînă, descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încercam, totuşi, să mă apăr, citind fără ochelari, cu bărbia lipită de carte, închizînd cînd un ochi, cînd celălalt, apăsîndu-mi ochelarii pe nas, sau schimbînd becurile, cînd albastre, cînd albe, cînd slabe, cînd puternice. Apoi, cînd ochii îmi lăcrimau şi mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăiţa de alături şi mă spălam cu apă rece. Rămîneam apoi cîteva minute întins pe pat, cu ochii închişi, încercînd să nu mă mai gîndesc la nimic“, îşi aminteşte Eliade despre defectul care avea să poarte titlul uneia dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale.
„Aveam deja sentimentul că particip la război. Pe la mijlocul lui septembrie, fusesem chemaţi la şcoală. Ni se spusese să aducem ziare vechi, ace de cusut şi un mosor cu aţă albă. Un tinerel ne-a întrebat dacă ştim să coasem şi apoi ne-a explicat despre ce era vorba. Curînd va veni iarna, ne-a spus el, şi soldaţii noştri au nevoie de haine călduroase. S-a dovedit că hîrtia ţine cald. Trebuie să facem cămăşi de hîrtie, şi ne-a explicat cum să le croim şi cum să le coasem. La început, cîteva zile, croia numai el singur. Lua mai multe jurnale, le aşeza bine unul peste altul şi tăia un semicerc la marginea de sus. Noi coseam apoi marginile (erau, uneori, cinci, şase foi, şi mergea greu: se rupea acul, ne înţepam, rupeam hîrtia). Două asemenea feţe erau cusute împreună, în aşa fel încît alcătuiau un soi de pieptar“ (Mircea Eliade, amintiri din primul război mondial, în «Memorii»).
Pianistul fără viitor
Cu cît tînărul Mircea voia tot mai mult să citească orice carte care-i pica în mînă, cu atît mai mult tatăl îi încuraja calităţile – pe care i le considera excepţionale – de pianist. Exersa cel puţin două ore pe zi. Nu reuşea, oricît de mult ar fi repetat, să reţină o melodie. Nu conta, pentru că „viitorul mare pianist“ trebuia să se pregătească de concert. „Aveam un profesor de pian destul de generos, care s-a lăsat convins de entuziasmul tatei şi a acceptat să mă prepare pentru un concert public. Tata a închiriat o sală pe Bulevardul Academiei, a tipărit afişe şi s-a ocupat singur de distribuirea biletelor. Sala era jumătate goală, fiind ocupată doar de rude şi prieteni de familie. Am cîntat cîteva bucăţi împreună cu Nicu şi Sonata «Patetica». Am cîntat-o mult mai prost decît o cîntam acasă, şi asta m-a descurajat“. „Fugeam adeseori de la curs, sărind pe fereastră şi mă duceam să joc oina pe maidanul Primăriei. Alteori, nu veneam la şcoală, minţind că eram bolnav. Rupeam foile din carnetul de note, ca să nu vadă mama cît de proaste note aveam, sau mă prefăceam că l-am uitat acasă sau că l-am pierdut“ (Mircea Eliade, în „Memorii“).
Corigenţe la română, franceză şi germană
Eliade nu era un elev silitor. Nici în şcoala primară, nici la liceu. Nu înţelegea de ce trebuie să-şi pregătească temele pentru şcoală, de ce trebuie să înveţe gramatica limbii franceze, „o disciplină absurdă şi ineficace“, de ce trebuie să parcurgă manualul de limba română pe care, oricum, îl citise cu mult timp înainte să fie la liceu. Era interesat doar de zoologie, aşa că petrecea zile întregi căutînd plante şi insecte. Măcar venea acasă cu borcane pline cu şopîrle, broaşte şi tritoni. Rămîneau, însă, corigenţele. La română, franceză şi germană. Într-un singur an! Eliade era un elev nedisciplinat şi dezmăţat, dar era strălucit. „Ei mă cred o haimana şi sînt siguri că nu voi ajunge nimic. Am să le pregătesc o surpriză!“, şi-a spus Eliade. Restul, e istorie. „În anul acela, am trecut clasa fără nici o corigenţă. Tata părea destul de mulţumit de mine, pentru că mă socotea destinat să ajung un mare pianist“ (Mircea Eliade, în „Memorii“).

(va urma)
HISTORIA

COMENTARII DE LA CITITORI