Paradoxul lui Mircea Eliade: de la corigentul miop la savantul excentric (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

„Eliade, de unde ai copiat? Sînt nevoit să-ţi dau 10!“
Reuşeşte să-şi ia corigenţele, ba chiar ia numai note de 10 la limba română, pentru „compoziţiile“ de 15-20 de pagini. Scria ce vedea. „De unde le-ai copiat? Din ce carte?“, îl întreba profesorul, iar elevul, care începuse să-şi exerseze scrisul, ridica din umeri, umil. „Bravo! Sînt nevoit să-ţi dau 10!“. Aceste cuvinte însemnau prima sa victorie, în ciuda scepticismului părinţilor: „Tata mi-a spus că se va lăsa convins numai după ce va vedea nota zece trecută în carnet, adică la sfîrşitul trimestrului“. Eliade se convinge cu greu că nu va ajunge un bun chimist, aşa cum sperase în liceu. Îi lipseau orele de latină, şi şi-ar ar fi dorit ca el să fi scris „Un om sfîrşit“, şi nu Giovanni Papini. Alege Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, unde se împrieteneşte cu colegii Haig Acterian şi Constantin Noica, dar şi cu Nae Ionescu – „mai mult decît profesorul meu favorit, maestrul meu, ghidul meu“. Reuşeşte să-l viziteze şi pe Papini, care-l aştepta cu ţigara în colţul buzelor. „Era mai urît decît mi-l închipuiam, dar m-a impresionat grosimea lentilelor“. Îl fascinase.

Mircea Eliade şi Maitreyi Devi, o iubire imposibilă (1)
Dintr-o iubire imposibilă, despărţită de continente, religii şi principii, s-au născut două romane de dragoste din categoria celor de excepţie: Maitreyi şi Dragostea nu moare. Sînt două mărturii extraordinare ale aceleiaşi poveşti, zidite cu cărămizile unei iubiri pasionale dintre Mircea Eliade şi bengaleza Maitreyi.
La 20 noiembrie 1928, proaspătul absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti pleacă din Alexandria, pînă în India, cu un vapor. Îi fusese aprobată cererea de a studia filosofia indiană şi limba sanscrită cu Surendranath Dasgupta, la Calcutta. Într-o scrisoare cu timbru indian, maharajahul Manindra Chandra Nandy, din Kassimbazar, îl invita nu pentru doi, ci pentru cinci ani. Peste puţin timp, Eliade se mută în locuinţa mentorului său, cu care avea o relaţie de prietenie foarte bună. Era de-al casei. Acolo o cunoaşte pe Maitreyi, fiica mai mare a lui Dasgupta, care i se pare urîţică „cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrînte, cu sînii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt“.
„Nu mă săturam privind-o. […] Nu ştiu ce spectacol sacru îmi apărea mie rîsul ei şi sălbăticia acelui trup aprins. Aveam sentimentul că săvîrşesc un sacrilegiu privind-o, dar nu găseam puterea să mă despart de fereastră“ (Mircea Eliade, despre Maitreyi, în «Memorii»).
Pentru a se înţelege mai bine, el a început să o înveţe franceza, iar ea, tînăra de 16 ani, îi întoarce favoarea cu lecţii de limba bengali. Mircea s-a îndrăgostit de Maitreyi atît de tare, încît era gata să se convertească la hinduism.

(va urma)
HISTORIA

COMENTARII DE LA CITITORI