Paradoxul lui Mircea Eliade: de la corigentul miop la savantul excentric (4)

in Lecturi la lumina ceaiului

A început să moară, citindu-l pe Cioran (2)
Într-o duminică de aprilie, după prînz, Culianu, împreună cu Mircea şi Christinel Eliade, s-au plimbat, admirînd florile din parc. „Mi-a părut iarăşi cum îl ştiam de mai bine de zece ani, fremătînd de curiozitate pentru orice, iradiind, din toată fiinţa, un amestec unic de bunătate, tensiune intelectuală, pace şi seninătate. Nu a părut nici obosit, nici deprimat. În cadrul schimburilor active de cărţi care aveau loc începînd din seara venirii mele, i-am promis să-i caut nuvela «Lighea» de Tomasi di Lampedusa“, îşi nota discipolul său în Jurnal. Cei trei, alături de nu mai puţin celebrul filosof David Tracy, care fusese numit, de curînd, profesor-emerit, onorează invitaţia făcută de o specialistă în istoria şi cultura Indiei, Wendy O’ Flaherty Doniger, şi fiul ei, Michael. Christinel şi Mircea Eliade erau invitaţii de onoare. Pentru prima dată în ultimele zile, nu-l mai chinuie durerile. Erau cu toţii optimişti, avînd în vedere că ultimele analize, făcute în urmă cu două săptămîni, erau bune. Ioan Culianu se gîndea că vor relua lucrul şi că, poate, Mircea Eliade va „renunţa“ la oroarea pe care o avea faţă de magnetofon şi va începe să-i dicteze o nuvelă.
Luni, 14 aprilie 1986, ora 19:00, Culianu sună de cîteva ori la Mircea Eliade, dar nimeni nu-i răspunde la telefon. I se pare dubios acest lucru, dar încearcă să-şi alunge gîndurile sinistre. Din păcate, cele mai negre previziuni ale sale se adeveresc. Marţi, la ora 11:00, găseşte un bilet în uşa biroului: Mircea Eliade este internat la Terapie Intensivă în urma unui atac cerebral. Aleargă într-un suflet şi, la 11:30, intră pe uşa rezervei D 505 de la etajul 5 al spitalului universitar Bernard Mitchell. Aşa cum aveau să afle prietenii săi, nu puţini la număr, pe cînd stătea aşezat în fotoliul său de catifea verzuie şi citea cartea „Exerciţii de admiraţie“ a lui Cioran, Eliade a suferit o congestie cerebrală. Christinel i-a anunţat pe profesorul Lacoque şi pe soţia acestuia. 20 de minute mai tîrziu, era deja la spital, medicii acordîndu-i 50% şanse de reabilitare. Atacul i-a atins partea stîngă a creierului, iar partea dreaptă era paralizată. Nu putea vorbi, dar era conştient. Culianu va scrie povestea teribilă a acestor zile în „Mahaparinirvana“, emoţionantul text despre trecerea în nefiinţă a maestrului: „Dovedind un devotament pe care aveam să-l înţeleg în cele aproape opt zile de veghe la căpătîiul lui Mircea Eliade, lîngă rezervă se aflau deja decanul facultăţii, profesorul Frank Gamwell, David Tracy, Wendy O’Flaherty, fiziciana Sanda Loga şi mulţi alţii. În tot acest timp, Eliade era alert, îşi potrivea ochelarii ca să recunoască vizitatorii, zîmbea şi, mai ales, i-a propus soţiei sale un joc, care va fi şi ultimul său gest înainte de a-şi pierde definitiv cunoştinţa: îi arată verigheta, prinsă cu o sîrmă verde ca să nu-i alunece de pe deget, îi strînge afectuos mîna, pune verigheta sa alături de a ei, încearcă să-i ducă mîna la buze ca să i-o sărute. În rezervă nu se varsă lacrimi. Christinel şi le şterge afară, iar lîngă el rosteşte, fără încetare, încurajări“.

(va urma)
HISTORIA

COMENTARII DE LA CITITORI