Paradoxul lui Mircea Eliade: de la corigentul miop la savantul excentric (5)

in Lecturi la lumina ceaiului

Marea veghe
Prietenii vin să-l vadă, ca într-un adevărat peregrinaj, iar încercarea lor de a-l proteja au numit-o, mai apoi, chiar „Marea Veghe“. Devotamentul lor a fost mişcător: unii şi-au amînat călătoriile pentru a-i fi alături, alţii au aşteptat ore în şir pe holurile spitalului. Într-una din zile, Gamwell a stat nu mai puţin de şapte ore în picioare, nemişcat, pe coridor, fără a-şi manifesta în nici un fel prezenţa, de teamă de a nu stingheri. Spre disperarea personalului, prietenii maestrului s-au perindat neîncetat, sfidînd regulile de la secţia de reanimare. Optimismul lor însă n-a durat decît trei zile, timp în care starea lui Eliade părea că se îmbunătăţeşte. Dacă joi, la 7:30, răspunsese bine examenului neurologic, cîteva ore mai tîrziu şi-a pierdut coordonarea, iar vineri la prînz nu a mai deschis ochii. În cea de-a patra zi, Eliade îşi pierde cunoştinţa şi intră în comă. Analizele dezvăluie generalizarea unui cancer pulmonar, pe care radiografiile precedente nu-l depistaseră. Culianu se întoarce la spital şi află cumplita veste: „Vineri, trăiesc, probabil, clipa cea mai zguduitoare după lungii ani în care existenţa lui Mircea Eliade fusese pentru mine o garanţie a ordinii lumii: Christinel îmi comunică plîngînd că analizele aduseseră dovada unui cancer în curs de generalizare; că profesorul se afla în comă şi că moartea sa era o chestiune de zile, poate de ore. De aici încolo, a început Marea Veghe, în care s-a desluşit taina morţii lui Mircea Eliade: a fost moartea unui Buddha, „mahaparinirvana“ (cel mai real, eternul). (….) Christinel a rămas toată noaptea şi ziua ţinîndu-l de mînă pe Mircea Eliade. L-am vegheat şi eu, năruit, sprijinindu-mă de perete. Îmi fusese relativ uşor să fiu optimist, atîta vreme cît exista speranţă; acum totul căpăta o altă dimensiune, neaşteptată: Mircea Eliade avea să dispară din orizontul fiinţelor certe. Numai gîndul, răsărit la capătul acestei nopţi, cum că ne aflam în „paranirvana“ (stingerea finală) avea să-mi aducă pace: era timpul cînd discipolii şi prietenii adunaţi din întreaga lume aveau să soarbă ultimele picături de viaţă din trupul care, pînă nu de mult, adăpostise un Mare Suflet“, nota Culianu.
* * *
Inima lui Mircea Eliade funcţiona încă normal. „Îmi trebuie mult timp ca să înţeleg ce se întîmplă: profesorul le dă timp discipolilor să vină. Charles Long, unul dintre primii săi elevi, a ajuns la Chicago de departe; la fel Bruce Lincoln, unul dintre ultimii şi cei mai dragi studenţi ai lui, colegul meu de clasă, din 1975“, scria Ioan Petru. Trecuse aproape o săptămînă de la internarea profesorului, care se afla într-o stare deosebit de gravă (comă profundă). Stelian Pleşoiu, cel care le-a fost ani de-a rîndul alături soţilor Eliade, povesteşte: „Destul de spaţioasă pentru un pacient, camera de spital în care se afla Maestrul se profila în semiîntuneric ca un laborator înţesat cu aparatură de toate felurile. Camera era împînzită de luminiţe verzi, portocalii, roşii, etc, toate indicînd anumite cifre, grafice, sunete, semnale. În mijlocul acesteia, pe un pat cu rotile, acoperit de un cearşaf alb, cu ambele mîini atîrnînd de o parte şi de alta a patului, mîini «conectate» prin intermediul acelor şi clemelor la aparatura medicală, se afla corpul înţepenit de peste şapte zile al celui mai iubit profesor pe care The University of Chicago l-a avut vreodată“. (…).

(va urma)
HISTORIA

COMENTARII DE LA CITITORI