Părintele cronologiei moderne

in Alte știri

DIONISIE CEL MIC

 

Era noastră, ca bun universal, este o cucerire modernă. Se ştie că era romană îşi număra anii de la întemeierea Romei (Ab Urbe condita), adică de la 753 î.Chr. Vechii greci şi-o socoteau pe a lor (era olimpiadelor) după jocurile ce se ţineau în cinstea lui Zeus, la Olimpia, din 4 în 4 ani şi care începuseră la 778 î.Chr.; pentru a fixa un eveniment în timp, trebuie indicat în a cîta olimpiadă şi în al cîtelea an din acea olimpiadă s-a petrecut evenimentul. Nu mai puţin complicate, la romani, erau ciclurile indictionului, pe grupe de cîte 15 ani, deoarece numele de indiction era dat atît grupei, cît şi fiecărui an din lăuntrul ei. Era seleucidă începea la 312 î.Chr., cînd urmaşii lui Alexandru cel Mare, prin bătălia de la Gaza, puneau bazele statului seleucid; ea a supravieţuit pînă în zilele noastre, la sirieni, în procedura încheierii contractelor. Era diocleţiană, folosită mai ales în Egipt, se socotea de la 283 d.Chr., cînd generalul Diocleţian a devenit stăpîn al Imperiului Roman. Era spaniolă începea de la 38 î.Chr., cînd Octavian prefăcea Spania în provincie romană. Era musulmană îşi are ca eveniment iniţial fuga lui Mahomed din Mecca la Medina, petrecută în anul 622 d.Chr.; cum, însă, anul acestei ere nu este echivalent cu anul solar, ci are numai 354 de zile, la fiecare 32 de ani el îi ia erei noastre înainte cu 1 an. Ceea ce înseamnă că, pentru a converti o dată mahomedană în era noastră, trebuie să scădem a 33-a parte din zilele acelui an şi să adunăm cu 622. Au existat, de asemenea, o eră tiriană (de la oraşul fenician Tyr), cu începutul la 125 î.Chr., folosită de sinoadele ecumenice creştine, o eră consulară, a Imperiului Roman, care implica biografia unor conducători religioşi sau politici, o eră mauritană, care începea din anul 40 d.Chr., cînd Mauritania devenea provincie romană, o eră a lui Avraam, socotită de la anul 2017 î.Chr. Cea mai nesigură şi mai controversată dintre cele vechi – şi mai noi – este era de la facerea lumii, al cărei calcul, în raport cu a noastră, a variat între evrei (3761 î.Chr.), Occident (3943 î.Chr.), Orient (5492 î.Chr.), Alexandria (5508 î.Chr.) şi Constantinopol (5509 î.Chr.). Prin Secolul IX, Răsăritul creştin adopta o eră constantinopolitană, care aşeza evenimentul creaţiei la 5508, începutul anului fiind la 1 septembrie. Acest sistem de datare a fost folosit şi în vechile noastre manuscrise şi tipărituri, pînă ce a prins a-şi face loc, mai întîi paralel şi, apoi, de sine stătătoare, era noastră, care nu este altceva decît era dionisiană.

Această eră a noastră este a noastră nu numai în sensul general în care se utilizează formula, ci şi într-un sens mult mai propriu. Ea se datorează unui călugăr de-al nostru, de pe la Constanţa, Dionisie Exiguul – adică Dionisie cel Mic, ceea ce ar însemna şi Dionisie cel Smerit -, care s-a născut în Scythia Minor – Dacia Pontică, adică Dobrogea, în jurul anului 470, şi s-a strămutat la Roma, unde a murit în anul 540. Dintr-o carte a pr. prof. dr. Ioan G. Coman („Scriitori bisericeşti din epoca stră-română“, Bucureşti 1979), cunoaştem o seamă de amănunte din viaţa acestui monah cărturar, care se formase, după toate semnele, în una dintre mînăstirile dobrogene ale Secolului V şi devenise unul dintre cei mai buni cunoscători ai limbilor greacă şi latină. Virtuţile lui intelectuale, adăugate celor de ordin moral, l-au dus, mai întîi, la Constantinopol; de acolo, a fost chemat în slujba scaunului episcopal din Roma, unde a trăit şi a lucrat sub nu mai puţin de 10 papi.

Nu am intenţia (şi nu aici e locul) să-i fac biografia. Vreau să notez – şi încă apăsat – că acest Dionisie este autorul sistemului cronologic al lumii civilizate. El şi-a luat îndrăzneala, la un moment dat, să nu mai numere anii de la înscăunarea sîngerosului Diocleţian ci, mai simplu, de la naşterea lui Christos, adică de la anul 753 Ab Urbe condita. E adevărat – s-a dovedit mai tîrziu – că socoteala lui greşise cu 4 sau 5 ani, dar aceasta nu are nici o importanţă. Important este faptul – revoluţionar – că el, în ciuda autorităţii cu care funcţionau sistemele de cronologie din vremea lui, a calculat şi a impus un altul, care este al omenirii de astăzi. Era dionisiană – sau era creştină („post Christum natum“) ajunsese un bun al Italiei, încă din anul 527; un secol mai tîrziu, era adoptată în Franţa; în vremea lui Carol cel Mare cuprindea întregul Apus al Europei; tot în Secolele VIII şi IX pătrundea în Anglia.

În Răsăritul Europei ea se generaliza de-abia în Secolul XVIII, cînd Petru cel Mare a impus-o întregii Rusii. Ţările Române, însă, o cunoscuseră cu mai mult de două secole înainte. După cum se ştie, aici datările erau făcute potrivit erei de la facerea lumii, şi anume în varianta constantinopolitană, care aşeza începutul erei noastre în anul 5508. Ca să ne referim numai la tipărituri, e de ajuns să ne amintim că prima carte apărută (tipărită) pe teritoriul ţării noastre, „Liturghierul slavonesc“ al lui Macarie, de la Tîrgovişte, era datată cu anul 7016 (ceea ce, prin scăderea lui 5508, înseamnă 1508 al erei noastre). Dar, după numai 37 de ani, călugărul Moisi tipărea, tot la Tîrgovişte, un „Molitvelnic slavonesc“, pe care îl data dublu: „de la zidirea lumii în anul 7053, iar de la naşterea lui Christos 1545″.

Dubla datare, ca formulă de tranziţie, a fost adoptată şi folosită de vechii noştri tipografi multă vreme şi, probabil, nu fără oarecare ezitări şi precauţii. Diaconul Coresi, de pildă, şi-a datat primele tipărituri numai cu anii din cronologia constantinopolitană, dar pe „Sbornicul“ lucrat de el la Sas-Sebeş apărea însemnarea: „de la facerea lumii în anul 7088, iar de la naşterea lui Christos 1580“. Tot aşa este datată şi „Palia de la Orăştie“ 7090-1582. Cu toate acestea, un exemplar din „Apostolul slavonesc“, tipărit de Dimitrie Logofătul, la Tîrgovişte, la numai 2 ani după „Molitvelnicul“ cu datare dublă (prima de acest fel), al lui Moisi, este datat numai cu anul 1547. După 10 secole, cutreierînd biruitor toate ţările Europei, Dionisie cel Mic se întorcea, prin opera lui cronografică, în propria patrie. Apoi, s-a răspîndit pe Glob. Trăim un moment cînd cultura românească trebuie să-şi capete o plenară conştiinţă de sine, ca şi o mai dreaptă înţelegere a participării ei la făurirea patrimoniului spiritual al omenirii. Dacă i-am dat culturii universale pe un Cantemir, pe un Iorga, pe un Enescu, Brâncuşi, Heliade, e timpul să ne aducem aminte că i l-am dat pe Dionisie cel Mic, cu mult înaintea tuturor, de la a cărui moarte au trecut mai bine de 1.500 de ani. La vremea lui, Dionisie îi descoperea unui Occident ignorant adevăratul chip al Daciei Pontice, care trebuia cunoscută nu numai prin frigul şi „barbaria” ei, ci şi prin aceea că „a crescut bărbaţi plini de căldură şi minunaţi prin blîndeţea purtării”, cum spunea el într-o scrisoare către Ioan şi Leonţiu. Dacă el era, atunci, cel ce mărturisea pentru noi, cuvine-se, acum, ca şi noi să mărturisim pentru el, la dreapta măsură a valorilor noastre culturale.

Bartolomeu Anania

COMENTARII DE LA CITITORI