Parlamentul e obligat să-l suspende pe Iohannis

in Editorial

 

Motto: – Ce să învă­țăm noi de la un inginer?

– Măsura, domnule profesor, măsura! (discuție în Parlament între Nicolae Iorga și Ionel Brătianu)

Ultimul act politic al celor două Camere ale Parlamentului, reu­nite într-o ședință comună, a fost adoptarea, prin vot, a unei Declarații. Am decis să abordez acest subiect, în opinia mea extrem de important și cu implicații majore pentru viitorul politic imediat – chiar dacă acest editorial va cuprinde mai multe referințe tehnice la lege și proceduri parlamentare. Este, însă, o chestiune serioasă, pe măsura unei publicații serioase.

Evenimentul în cauză s-a petrecut săptămîna trecută, chiar pe 8 martie.

Reuniunea camerelor s-a desfășurat în temeiul Regulamentului Ședințelor Comune ale Camerei și Senatului – Art. 13. „Camera Deputaților și Senatul se întrunesc în ședințe comune pentru (alin. 23) adoptarea unor declarații, mesaje sau a altor acte cu caracter exclusiv politic”, iar votul s-a dat în baza Art. 51. (8), „Aprobarea actelor cu caracter exclusiv politic se face cu votul majorității deputaților și sena­torilor prezenți la ședința comună a celor două Camere”. Deci, teoretic, declarativ, avem de-a face cu un „act cu caracter exclusiv politic”, nedefinit în Constituție, dar intrat în exercițiul parlamentar (nu numai românesc, ci și european), din necesitatea ca, în anumite situații, de regulă chestiuni de mare importanță, mai ales internațională, statul să se manifeste prin autoritatea sa cea mai înaltă, Parlamentul. Asemenea acte – apelul, mesajul sau declarația – sînt considerate de cel mai înalt prestigiu, dar nu produc efecte juridice. Ei bine, am argumente să spun că, în cazul Declarației de ieri, aceasta nu poate rămîne fără consecințe, mai precis nu poate rămîne fără consecințe în plan juridic.

Concret, în Declarație se afirmă și se adoptă, prin vot, constatarea următoarelor fapte:

– „abuzul de drept al președintelui României (…) în scopul blocării unui proces politic democratic”;

– „judecățile neconstituționale și inaccep­tabile pe care (…) președintele României (…) le formulează la adresa unor decizii și activități ale Guvernului”;

– „asemenea activități (care, n.a.) uzurpă ilegal și abuziv dreptul exclusiv al Parlamentului de a trage Guvernul la răspundere”;

– „acțiuni(lor) concertate de subminare a rolului și prestigiului Parlamentului”.

(Menționez că am selectat aceste fragmente din textul Declarației, restrîngîndu-mă, în sensul articolului de față, doar la cele care se referă la președintele României, nu am citat și din referi­rile la alte instituții.)

Deci, se vede clar că Parlamentul, în ansamblul său, constată și normează prin vot existența unor fapte pe care le cataloghează fie „ilegal”, fie „uzurpă”, fie „neconstituțional”, fie „abuz de drept cu scopul blocării unui proces democra­tic”, fie „acțiuni concertate de subminare a rolului Parla­mentului” – ceea ce constituie un ansamblu de acțiuni împotriva ordinii de drept, a statului de drept, a democrației. Cu alte cuvinte, Parlamentul a constat, prin votul Camerelor reunite, că președintele a săvîrșit fapte grave – textul votat de Parlament e dincolo de dubii – prin care a încalcat prevederile Constituției (și unele legi, ceea ce nu face obiectul articolului de față). În cazul Declarației, nu sîntem în situația în care presa, un grup de cetățeni, unul sau chiar mai mulți parlamentari consideră și declară că s-a încălcat grav Constituția, ci faptul este deja normat printr-un un act adoptat cu cel mai puternic vot, al Camerelor reunite. Afirmația că Parlamentul a votat un „act cu caracter exclusiv politic” nu se întîlnește, așa cum spuneam, cu vreo definiție din Constituție care să definească un asemenea tip de „act”. Așa încît, afirmația „nu are consecințe juridice” trebuie uitată, nu are acoperire constituțională, și în nici un caz nu poate acoperi fondul actului votat de Parlament – faptele grave prin care s-au încălcat prevederile Constituției. Fondul pe care, repet, nu eu, nu cetățenii, ci parlamentarii l-au propus prin proiectul Declarației și

l-au transformat în act prin votul majorității depu­taților și senatorilor prezenți la ședința comună a celor două Camere.

Practic, Declarația de ieri obligă parlamentarii să declanșeze procedura suspendării, prevăzută de Art. 95 din Constituție. „Suspendarea din funcție”, alin. 1:

„În cazul săvîrșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției, președintele României poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, după consultarea Curții Constituționale. Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută”.

Ce poate face majoritatea parlamentară votantă (a Declarației) acum, să vină să spună că, de fapt, faptele nu sînt (atît de) grave, să se transforme în avocat (pro bono) al celui pe care l-au acuzat în Declarație? Și nu e vorba doar de ridicolul absolut în care s-ar poziționa, dar nu cumva, fiecare parlamentar care a votat Declarația, deci a fost de acord că acele fapte s-au comis, poate fi acuzat că nu a luat măsurile de cuviință – și devine astfel complice? Desigur, în articolul citat apare cuvîntul „poate” – „poate fi suspendat” –, dar se referă la posibilitatea ca demersul să nu întrunească în final aspecte procedurale sau numărul de voturi – nicicum la posibilitatea ca, în cazul de față, cînd Parlamentul a stabilit, prin act votat, că șeful statului a încălcat Constituția, să-l suspende sau nu. Cineva prins asupra faptei este judecat, fără „poate”; dacă judecătorii completului se pronunță în majoritate pentru condamnare, doar asta e cu „poate”.

Încă un motiv pentru care susțin că Parlamentul e obligat acum să treacă la aplicare Art. 95; în procedura suspendării se precizează că „Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele care i se impută” – este ca un fel de apărare a unui acuzat, un drept inviolabil și imuabil, indife­rent de funcție și situație. Or, în cazul Declarației, președintele a fost acuzat, condamnat prin actul împuternicit prin vot și publicat în Monitorul Oficial, președintele fiind pus astfel în imposibilitatea de a explica faptele care i se impută. Deci, singura cale de a ieși din situație este aplicare Art. 95, chemarea președintelui pentru explicații în cadrul procedurii de suspendare – sancționarea legală (constituțională) a faptelor de care este acuzat.

Închei afirmînd că „Declarația” de ieri este un caz unic în analele Parlamentului României – după cunoștința și experiența mea de jurnalist și (fost) parlamentar – și cred că se poate constitui într-o cutumă. Adică, fie asemenea declarații vor deveni un preambul pentru suspendare, fie, pe viitor, să nu mai fie adoptate Declarații care să cuprindă acuzații precise, fără a se da dreptul la apărare – sau cel puțin la explicații.

Însă, în cazul de față, cînd „Declarația” a fost comisă (prin vot), nu rămîne decît soluția suspendării. Aștept replica parlamentarilor juriști la cele scrise de mine, mulți dintre ei fiindu-mi alături în multe dezbateri, chiar în comisia Juridică. În acest sens, îl parafrazez pe fostul președinte, Traian Băsescu, „nu sînt jurist, dar și un inginer poate fi uneori foarte bun”.

COMENTARII DE LA CITITORI