Partide şi probleme

in Polemici, controverse

Motto: „Această politică de mîndrie cu cei mari, de dispreţ cu cei mici, de căutare a sprijinurilor puternice şi de ignorare a împrejurărilor prielnice poate avea un singur nume, acelaşi cu al politicei interne care striveşte cu luxul trîndav al celor de sus munca obscură a celor de joc. E politică de ciocoi!“.
Nicole Iorga,
din Conferinţa Vecinii noştri – 1908

Scena politică românească pare a găzdui un spectacol jucat de artişti care îşi datorează cariera unor favoruri de altă natură decît cea profesională făcute regizorului. Nu-i recomandă nici talentul, nici vreun sentiment aparte pentru respectiva scenă; iar odată stinse luminile şi ridicată cortina, gafele şi problemele fiecărui actor se văd clar.
Analizele bazate pe dinamica evoluţiei interne şi pe rezultatele ultimei competiţii electorale indică o victorie clară a PSD în alegerile parlamentare. Mai mult, este exclusă apariţia unor surprize care să pună în pericol poziţia de lider al PSD. Surprize neplăcute pentru PSD pot apărea însă după alegeri – iar asta se datorează chiar strategiei lor de perfecţionare a mobilizării electoratului captiv la vot în contextul unei prezenţe scăzute generale, de fapt, în contextul interesului spectrului politic clasic pentru o prezenţă necontrolabilă scăzută. Rezultatul – un partid sau o coaliţie de guvernămînt (majoritară) cu o susţinere publică minoritară. Situaţia nu ar fi una neobişnuită, dar tactica susmenţionată tinde să depăşească limita minimului critic, dincolo de care reacţia publică, măsurabilă în procente reale şi actuale, poate destabiliza o coaliţie politică bazată pe procente (electorale) – devenite după alegeri doar simbolice şi non-actuale pentru populaţie. Atenţie însă, simbolismul procentual de care vorbeam este legat de instituţii a căror credibilitate (publică) scade permanent – partide, Parlament, gGuvern – deci nu poate fi o piedică pentru morala publică de a-l ignora. Concret, istoria dărîmării în stradă a eşafodajului politic are un precedent, cînd a avut şi susţinerea „partenerilor strategici“ şi europeni, deci este de luat în calcul o reluare a metodei.
Revenind la PSD, dl. Liviu Dragnea are o coerenţă (în prezenţa publică), care-l distinge de ceilalţi conducători politici, fiind singurul lider major care cîştigă procente în ultimele sondaje. Schimbarea garniturii în PSD se face cu tactul afişat de Dragnea, (destul de) discret şi ferm, oamenii lui Victor Ponta sau structurile mai vechi ale lui Adrian Năstase fiind înlocuite de noii veniţi, cărora preşedintele partidului le-a impus un singur criteriu – maximizarea procentelor. În faţa rezultatelor slabe al ultimelor alegeri, nu au mai contat vechimea sau meritele în partid, Dragnea procedînd, fără discuţii justificative, la desfiinţarea organizaţiilor neperformante la vot.
În ciuda unui scor important la locale, PNL are toate datele unui partid aflat în dezagregare – primo – atitudinea publică predominantă este de obedienţă, pe cît de totală, pe atît de neconstituţională, faţă de şeful statului, personaj cu proprii şi cronice probleme de adaptare, imagine şi chiar juridice, precum şi preluarea şi deformarea politicianistă a oricărui semnal venit din zona Justiţiei, mai ales de la procurori; secundo – cele două aripi ale conglomeratului PNL nu se deosebesc doar istoric, ci şi ca atitudine, realitate ce s-a manifestat în multe cazuri la actualele alegeri; terzo – lipsa acută de personalităţi, ruperea de trecutul istoric liberal – datorată inclusiv stridentei lipse de cultură (politică) a liderilor mediatizaţi – plus politicianismul şicanator la adresa PSD şi a altor partide, dovadă a lipsei propriilor idei sau strategii coerente; în fine, pericolul reprezentat de partidele ce se hrănesc din rănile PNL – noua structură libertariană Uniunea Salvaţi România, cea care a lovit mortal la Bucureşti, preia electorat urban, specific PNL, apoi ALDE, care racolează membrii şi personalităţile vechilor structuri liberale, nemulţumite de asocierea cu fostul PD şi cu preşedintele Iohannis, în fine micuţul PMP, condus însă de o personalitate, Traian Băsescu, rămasă fără resurse constructive, dar cu suficiente valenţe distructive în privinţa accentuării tensiunilor din PNL, mai ales ale nemulţumirilor foştilor membri PD.
ALDE este un partid hibrid, format din transfugi liberali, conservatori şi ecologişti, dar adaptat politicii unui pol istoric european, cu rol constructiv, axat pe principiile creşterii economice ale clasei medii, un grup politic noncorporatist – de aceea cu rol restrîns în actuala structură europeană. Imaginea ALDE este bazată, în mare parte, pe redefinirea spectaculoasă a d-lui Călin Popescu-Tăriceanu, personalitate cu atitudine singulară în politica românească, mai ales vizavi de acţiunile în forţă ale unor magistraţi care sînt percepuţi de societate ca acuzatori publici. Dl. Tăriceanu este selectiv şi prestant în apariţiile publice, declaraţiile sînt consistente şi logice, ilustrează liberalismul autentic, istoric, brătienist – şi, cu toate că are un partid mic, predispus, deci, la tactici de guerillă, nu este politicianist. Viziunea lui apare amplă, interesele nu au nimic marginal, dar… iată că (deciziile din) ultimele zile tind să dărîme eşafodajul construcţiei sale. Desemnarea în funcţia de viceprimar al Capitalei a unui personaj remarcat prin ridicol şi atitudini obsesiv-maladive este o greşeală gravă, care readuce în memoria publicului faptul că acelaşi personaj are, pe panoplia cu pasiunea promiscuă pentru o starletă, trofeul de fin al domnului Tăriceanu. Apoi, din ţară vin informaţii că dl. Tăriceanu a semnat, fără să respecte nici statul partidului, nici legea partidelor, diverse demiteri ale unor consilieri aleşi la recentele alegeri locale, fapt care i-ar putea atrage atît plîngeri penale, cît şi o decredibilizare rapidă a capacităţii de a-şi conduce partidul, dar şi de a nu se lăsa influenţat de jocuri de interese interne. În acest context, s-ar putea reitera calitatea penală a principalelor figuri ale partidului, aspect pus pînă acum pe seama presiunilor politice, dar, în contextul greşelilor de mai sus, opinia publică – şi mai ales greu încercatul electorat liberal – va reconsidera ALDE drept o pistă falsă şi politicianistă.
Cel mai nou partid cu şanse de intrare pe prima scenă politică, conglomeratul libertariano – populist Uniunea Salvaţi România (iniţial, Uniunea Salvaţi Bucureştiul), se apropie cel mai mult de zona radical-confuză a electoratului citadin. Prin ce se caracterizează acest electorat? În primul rînd, printr-o dinamică a opţiunii şi o relativă stabilitate procentuală după 2000. Acest segment electoral, care nu depăşea, în 1992 şi 1996, 5%, a crescut odată cu dezamăgirea generală în urma guvernării 1996 – 2000; de atunci, procentul nu scade sub 10% – segmentul s-a manifestat susţinînd Partidul România Mare al lui Vadim, partidul justiţiar al anului 2000, a migrat, în 2004, entuziasmat de răzbunarea promisă de guraliva Alianţă DA şi de Traian Băsescu, a avut un moment de cumpănă în 2008, generat de prestaţia puţin convingătoare a liderilor grupurilor politice şi de apariţia înşelătoare şi temporară a PNG-ului lui George Becali, dar a revenit în 2012, susţinînd promisiunile fantastice ale lui Dan Diaconescu – şi ducîndu-i partidul la un incredibil 15% în Parlament. Caracteristica electorului din acest segment este nevoia de senzaţional, definit de soluţii radicale şi de accente messianice; refuzul soluţiilor „normale“ are, de altfel, suficientă justificare – marile partide, promotoare ale acelui gen de soluţii, au dezamăgit.
Revenind la USR, aceasta este purtătoarea singurului mesaj radical actual – „rezolvarea“ practică (prin ieşirea) în stradă, şi „soluţia teoretică“ – desfiinţarea clasei politice. Mai mult, USR a preluat şi promovează gestionarea ţării direct, de cei din stradă, de către oameni din rîndul manifestanţilor. Sigur, asta înseamnă populism şi iluzie, dar mesajul prinde – ba chiar se constată că are susţinere din partea „regizorului“ de care vorbeam la început, prin intervenţia unor diplomaţi occidentali, ONG-uri şi vectori de imagine finanţaţi din aceeaşi zonă de parteneriat „strategic“ care s-au pronunţat deschis în favoarea „străzii“. Acestora li s-a adăugat şi preşedintele statului, a cărui permanentă preocupare este căutarea unui „partid al lui“, exprimare dincolo de Constituţie, dar apropiată de o anumită radicalizare prin refuzul asocierii cu partidele clasice şi sistemului (de legi) emanat de acestea. Concret, USR poate capta uşor electoratul radical, o bună parte din revolta internă urbană, la care se mai pot adăuga cîteva procente din Bucureştiul care a suferit un duş rece şi „roşu“ prin victoria generală a PSD; la aceste grupuri ţintă se adaugă noul actor electoral, diaspora, capricioasă şi manipulabilă de către aceleaşi tentacule ale „regizorului“. USR poate acumula aproape 25% din locurile parlamentare, repetînd isprava PRM din 2000, cu diferenţe semnificative – USR nu intenţionează să facă opoziţie constructivă şi nu este o grupare naţionalistă, ci o asigurare că România va avea o alternativă clară a străinătăţii, susţinută, culmea, de stradă – aspect important care lipseşte marelui PSD, vulnerabil şi înlocuibil, aşa cum am văzut, exact la presiunea străzii încurajate de străinătate.
Şansele aşa numitului partid „progresist“, UNPR, par să se fi anulat odată cu „trecerea în rezervă“ a liderului de drept şi fondator al acestui partid, generalul Gabriel Oprea. Acesta, cu toate reproşurile ce i se aduc pe drept sau nu, a fost capabil nu doar să atragă nume importante, dar şi să negocieze procente parlamentare avantajoase pentru partid şi funcţii cheie în stat. Alte pierderi importante pentru partid – influentul Neculai Onţanu, fost primar al Sectorului 2, şi cerebralul Eugen Nicolicea, voce mediatizată şi importantă a scenei politice, ministru şi parlamentar, plus mulţi alţi parlamentari – toate acestea conduc la ideea că alegerile din toamnă vor consemna dispariţia din Parlament a acestui partid. Oricum, UNPR nu reuşise să se definească, să-şi creeze un profil uşor identificabil de către electorat, cu excepţia „partidului lui Oprea“ – or, în condiţiile îndepărtării liderului, formaţiunea intră într-un anonimat perdant.
Se spune că UDMR este un permanent cîştigător al schemelor politice; nu cred că se va abate de la această regulă, atîta timp cît se va menţine pe o linie moderată, fără a permite excese previzibile să izbucnească în următorii ani în zonele de spiritualitate maghiară, dată fiind împlinirea secolului de la Trianon. De aceea, este de presupus că UDMR va ocupa o funcţie chiar mai importantă într-un eventual guvern PSD, cu avantaje materiale şi poziţionale pentru liderii maghiari.
Rămîn, în continuare, două zone politice importante în afara scenei politice majore – naţionalismul şi comunismul, sub diverse forme. Naţionalismul de dreapta, revendicat din tradiţia interbelică a naţionalismului-creştin legionar, a fost blocat de campania internaţională de combatere a aşa-zisei recrudescenţe a antisemitismului, dar şi de refuzul liderilor unor grupări politice sau civice de a acţiona hotărît pe scena electorală. De cealaltă parte, naţionalismul de stînga a decăzut odată cu parcursul PRM, iar după tragica dispariţie a lui Corneliu Vadim Tudor, tendinţa electorală este aceea de anulare. Apariţia partidelor comuniste a fost ani de zile blocată de instanţe şi cîteva ONG-uri „specializate“ în aşa-zisa luptă anticomunistă. În ultimele luni, au fost admise cîteva formaţiuni de gen, dar manifestările acestora sînt slabe, fără forţa şi convingerea necesară apropierii de pragul electoral.
Părerea mea este că blocarea naţionalismului şi comunismului a avut un scop ascuns – anume blocarea combinaţiei naţionalist-comuniste, adică a „ceauşismului“, curent politic care ar fi beneficiat atît de puternicul segment de „nostalgici“ ai relativ recentului regim de stabilitate şi dezvoltare, precum şi suportul celei mai importante şi cunoscute personalităţi contemporane – Nicolae Ceauşescu. Sumele uriaşe cheltuite pentru diverse institute şi ONG-uri de căutare a nodului în papura comunismului, legile date împotriva prezenţei publice a figurii fostului conducător, denigrarea realizărilor economice, culturale şi sociale ale epocii sale – toate acestea denotă o teamă obsesivă. Este, de altfel, singura teamă manifestată de „regizorul“ căruia nu-i iese nici un actor din paradigma indicaţiilor.
Concluzia – ne aşteaptă patru ani de „pace regizorală“, dacă PSD acceptă şi învaţă rolul, sau vor urma noi ieşiri „democratice“ .Acestea vor aduce alţi tehnocraţi susţinuţi de o stradă din ce în ce mai manipulată. Garanţia „regizorului“ că ecranizarea sa va fi un succes pare mai degrabă un şantaj: „Jucaţi cum vă spun eu – sau vă dau pe toţi afară şi aduc actori din străinătate“.
Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI