Paşi prin Templul din care îi alunga Vadim

in Editorial

Motto: „Conştiinţa vieţii preţuieşte mai mult decît viaţa” (Dostoievski)

Nimic nu mai e cum a fost. Nici oamenii, nici vremurile… Citesc zilnic sute de ştiri, declaraţii – nimeni nu spune ceva inteligent, toate sînt vorbe goale şi stupide! Un amic îmi spune că sînt pesimist, că nu văd că lumea evoluează… Aiurea! De fapt, acum, cînd mă uit pentru a treia oară în prăpastia căscată pe 14 septembrie 2015, mi se pare că hăul acela a înghiţit lumea mea cu totul! Ştiu că nu era o lume perfectă, dar mai contau inteligenţa, efortul pentru luminarea minţii, dragostea de o ţară frumoasă în spirit şi suflet, respectul pentru istorie şi valoare… În fine, o lume a speranţei, aşa pot să o numesc. A speranţei că orice ar fi fost în jurul nostru, exista şansa unei schimbări bruşte. Iar şansa aceasta era acel cineva capabil să răstoarne calculele. Dacă îmi este permisă o comparaţie, mă simţem ca atunci cînd pe teren ai un jucător genial care, dintr-o dată şi împotriva cursului jocului, poate schimba totul printr-o idee şi o execuţie unică.

Da, ştiu, acela este sport, e un joc, dincoace e vorba de realitate! Unde există calcule, interese mari şi multe, multe scheme oculte, ascunse sub munţi de ipocrizie. De fapt, despre ce vorbesc eu?… Vadim a murit. Da, s-a dus, aşa cum o şansă se duce şi îţi aminteşti de ea toată viaţa… Aşa cum se duce copilăria sau tinereţea, iar paşii te poartă mai mult printre umbre. Şi, totuşi…

Mi-e imposibil să scriu de Vadim la timpul trecut. E ca şi cum aş spune că meridianul Greenwich sau Metrul etalon nu mai există. Vreau sau nu, Vadim este şi etalonul, şi meridianul meu 0 – în tot ce înseamnă judecata zilei. Şi nu doar pentru mine, ci pentru toţi care s-au aflat suficient de aproape, sau au fost suficient de atenţi. Acesta e harul unei personalităţi marcante – te… marchează! Ştiu, sună prea simplu… Şi, atenţie, această „marcă” nu se manifestă doar în cazurile celor care i-au fost aproape – ca spaţiu sau gîndire. Sînt oameni care l-au combătut, dar care acum vorbesc de el… Alţii sînt cei care l-au părăsit, unii refăcîndu-şi viaţa (politică) şi nemaivorbind de Vadim. Vai, dar fără să-şi dea seama cît de mult i-au preluat din felul de-a fi sau de a gîndi, uneori imitîndu-l!…

În afară de asta, uite-i cum se evidenţiază, mai ales în zilele astea anoste, lipsite de curaj şi valoare. Olguţa Vasilescu se joacă pur şi simplu cu cei din „marele partid”, Codrin Ştefănescu nu are adversar în bătăliile televizate, Corneliu Bichineţ străluceşte chiar şi din mocirla băsistă… Şi exemplele ar putea continua. Ştiu, se va spune că unii dintre ei sînt dezertori, că l-au trădat pe Tribun. Realitatea e că mulţi, prea mulţi l-am trădat. Unii direct, plecînd de lîngă el fizic, politic, oficial, alţii ipocriţi, rămînînd să-şi facă interesele, în fine, alţii vegetînd, fără să fim, de fapt, acolo. Sau cîrcotind, ca românii…Vadim a avut soarta celui care se jertfeşte, fiindcă nu este altă cale pentru cei aleşi; numai sacrificiul îi face pe cei mulţi să înţeleagă cît de importante sînt exemplul, învăţătura, moştenirea lor… Da, Vadim a făcut parte din acea zodie rară, a celor care-şi schimbă semenii. Un om al destinului, aşa cum am avut inspiraţia să-i spun în faţă. Şi da, aceasta e cea mai corectă exprimare – „să-i spun în faţă”… Nu am făcut parte dintre cei care şi-au făcut o profesie din a-l lăuda non-stop. Am fost de multe ori „colţos” cu el, de cele mai multe dăţi din orgoliului meu de necopt… De aceea cînd i-am spus că e un „om al destinului”, a respins mai întîi ideea, părîndu-i-se o firitisire exagerată din parte-mi, am insistat, am explicat că el mi-a schimbat destinul, mie ca şi multor-multor altora, a dat din cap, puţin mirat… Dar, spre surprinderea mea, pe care o păstrez şi acum, nu a preluat sintagma în textele sale – sau nu am regăsit-o eu, cel puţin. Poate că, fiind un adevărat credincios, Vadim se temea de provocarea… destinului? Înţelegînd prin asta Divinul?… Sau, oare, avea Vadim o doză de modestie pe care nu i-o înţelegeam?

În ciuda aparenţelor, Vadim avea o mare doză de înfrînare, da, chiar de modestie – dar numai în faţa marilor, adevăratelor valori. Sigur, Vadim era un bici, un knut cu lame din oţel pentru cei din sfere ce se socoteau înalte, de fapt din societatea derizorie ce trebuia alungată din templu. Templul fiind mintea oamenilor – sau chiar sufletul lor. De acolo i-a alungat el pe zarafii moderni, acolo a lovit lăsînd mult sînge în urmă.

Vadim a ridicat adevăratul templu în cei care l-au ascultat cu adevărat – un templu al lui Eminescu, Nichita şi Barbu, al lui Beethoven şi Mozart, al marilor oameni care au semănat spirit, nu doar au mîncat o viaţă întreagă şi au contribuit numai îngrăşînd pămîntul.

Revin la ceea ce spuneam – nu pot să vorbesc de Vadim la trecut, pentru că, aşa cum spuneau părinţii metafizicii, vechii greci, el contează în viaţa de zi cu zi. Or, pe mine Vadim mă ajută să văd lumea de azi aşa cum este de fapt. Şi nu, nu mă refer la personaje gen „liderii” de azi, nulităţi descurcăreţe, într-o lume izotropă, a cărei regulă este una şi aceeaşi peste tot: cu cît e ceva mai inutil, cu atît se vinde mai bine. Dragnea e inutil, e şeful „marelui partid”, Viorica Dăncilă e şi mai inutilă, deci e premier, dar Iohannis, fiind preşedinte, e maximul inutilităţii! Maximul de la noi, pentru că mai sînt cei internaţionali – de la UE, NATO, ONU… Asta e societatea de consum, cu totul alta decît cea în care am crescut eu sau în care a început să strălucească Vadim. Sigur că e o societate care a dorit ca Vadim să dispară şi care mă numeşte pe mine sau pe cei care-i resping farmecele mincinoase „reminiscenţe comuniste”. Ori ne categorisesc ca „spirite retrograde”, fiincă nu credem în „zeii” cu preşedinţi idioţi, femei cu puţă şi chiftele de plastic pe post de simbol al evoluţiei. Nu, cei care am stat pe lîngă Tribun credem în binele şi răul date prin ispăşirea în faţa lui Dumnezeu, în darurile care au adus mărirea şi frumuseţea naturii, în firescul zbaterii în ceea ce e aspiraţie omenească, nu subumană, nu perversă, precum coşmarurile unor frustraţi…

Mă gîndesc la Vadim de cîte ori aud punîndu-se întrebarea „Ai vreun regret în viaţă?” – iar răspunsul vine, invariabil „Nu am nici un regret, nu regret nimic”. Ce prostie! Cum să nu regreţi nimic? Sigur că nu poţi să te laşi dominat de regrete, dar fiecare regret este o învăţătură de minte, o lecţie care te ajută să nu mai comiţi greşeli altădată. Deci sigur că regret atîtea, doar viaţa a fost atît de bună cu mine şi mi-a oferit atîtea… iar eu am dat cu piciorul în ele, ca un copil răsfăţat… Dar nu e vorba de mine, ci de mentorul meu, Vadim. A avut Vadim regrete? Mai bine zis, a fost capabil să regrete? Sigur, da! Am văzut cu ochii mei asta la funeraliile preatînăr dispărutului Vlad Hogea, pe care Vadim îl pierduse, nu contează din a cui vină, dar, Dumnezeule, cît suflet amar a vărsat atunci! Cît regret în afecţiunea nespusă pe care i-o transmitea lui Vlad dincolo de marea tăcere… Sau cît regret era în ochii lui cînd (îmi) povestea de cei cu care împărţise graţiile muzelor, oameni cu care nu doar se certase, dar cu care avusese clipe în care nu vorbise. Or, asta îl durea cu adevărat pe Vadim – despărţirea. Da, Vadim cel pe care mulţi îl ştiau greu accesibil în biroul său plin de cărţi dorea lumea, dorea mulţi oameni cărora să le vorbească… Sigur, de multe ori rîdeam sau ne enervam – nu ne lasă să vorbim şi noi, vorbeşte numai el – dar adevărul, văzut acum, e că am rămas cu vorbele lui, în timp ce pe ale noastre… le-am uitat! Asta pentru că Vadim chiar avea ce spune…

Nici nu mi-am dat seama şi am depănat amintiri – de fapt, nu amintiri, ci secvenţe rămase în subconştient, sau, mai bine zis, subrutine din modul meu actual de a gîndi, ba poate chiar şi de a simţi. În fapt, sîntem ceea ce învăţăm, ceea ce citim, ceea ce ne impresionează, ceea ce rămîne acolo, în eul nostru profund.

Revin în prezent, spuneam că văd o lume fără sens. Da, este un deşert din care reperele au dispărut, deci ce şansă ai? Să devii şi tu nisip! Vezi un munte; ce vrei să faci? Să te urci în vîrf, să fii şi tu un vîrf, măcar pentru o clipă! Aşa şi cu oamenii – sînt cei care te îndeamnă, prin felul lor de a fi, să devii munte, alţii, cum sînt deşerticele personaje de azi… te îmbie să devii praf! Obişnuiesc să dau exemple, să pomenesc nume; sincer, nu îmi mai vine, nu mai sînt proprii, acum parcă sînt toate… comune.

Oare cum ar fi descris Vadim scena următoare, văzută de mine acum cîteva zile: ieşind din clădirea Guvernului, ministrul de Interne i-a făcut semn şoferului că merge cu maşina premierului la şedinţa CSAT; cu alte cuvinte, secretara şcolii din Videle se ducea împreună cu profesoara de tehnologie de la liceul din aceeaşi localitate pentru a se întîlni cu profesoraşul de fizică de la liceul din Sibiu, ajuns preşedinte, cu bibliotecarul din Caracal, ajuns ministru al Apărării, cu ingineraşul din Bacău, ajuns şef al spionajului, şi cu tînărul cu pregătire greu definită, ajuns director al SRI! Da, e vorba de şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării! Adică locul unde se iau deciziile ultime pentru ţara care, pe vremea maturizării lui Vadim, aducea pacea în Orientul mijlociu, se opunea intervenţiei militare a Uniunii Sovietice, făcea legături între ruşi şi chinezi, între americani şi Orient, ţara pentru care la Casa Albă era întins covorul roşu, iar la Moscova, conducătorul României tînărului poet şi jurnalist Vadim Tudor, Ceauşescu, îi numea pe sovietici „imperialişti”! Apoi, în epoca în care nulităţile au început să fie ridicate, precum praful de copita măgarului, Vadim a fost acuzat că îi dedicase versuri acelui Nicolae Ceauşescu! Ei bine, apropo de tema anterioară, sînt convins că Vadim a regretat că nu i-a dedicat mai multe creaţii marelui conducător. Cum sînt convins că, dacă mai avem o şansă, atunci aceea este să privim înainte cu încrederea că, înapoia noastră, nu e o gaură neagră, aşa cum vor unii să credem, ci o istorie recentă, cu fapte măreţe – o cale de urmat, nu de uitat!

Apropo… Înainte să mă apuc să scriu acest articol, tocmai încheiasem o ştire despre un derbedeu ajuns şef al statului român, care i-a insultat pe Vadim, pe Ceauşescu, a hrănit o liotă de nemernici pentru a condamna cea mai plină de realizări epocă a istoriei noastre; nemernicul acela, deci, îl înjura ca pe maidan pe un ministru, om bătrîn, întîmplător singurul care chiar se bate pentru domeniul său, agricultura. Vai, cîtă silă mi-era – şi chiar atunci Carmen Ionică m-a sunat cerîndu-mi duios – aşa cum numai un secretar general de redacţie ştie să o facă întru disperarea redactorului – să scriu un articol puţin mai lung, pentru că… raţiuni redacţionale! Aşa că îi mulţumesc pe această cale că m-a transpus în lumea Tribunului şi am putut descărca un săculeţ cu sentimente întru aducerea aminte a celui care, pentru mine, ca şi pentru voi, stimaţi cititori, este o parte importantă a destinului.

Închei aducînd omagiul anual Tribunului – şi mulţumind, sînt sigur că şi în numele său, Lidioarei, cum cu atîta drag îi spunea Vadim demnei sale fiice, pentru efortul minunat pe care îl face pentru a duce mai departe această moştenire – materială şi spirituală, totodată – care este revista „România Mare”!

Nu vei fi niciodată singur, pe nici un tărîm, Corneliu Vadim Tudor!

 

 

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI