Paștele copilăriei mele

in Lecturi la lumina ceaiului

Paștele copilăriei mele era fără iepurași de ciocolată, de pluș sau din leduri și fără ouă împodobite cu abțibilduri sclipicioase. Pregătirile începeau cu mult timp înainte, odată cu Postul Mare: se scoteau toate covoarele din casă, se văruiau pereții înnegriți peste iarnă de funiginea din sobe, se aeriseau toate lucrurile din șifoniere și din lăzi. Nu ne făceam planuri pentru vacanțe, acest cuvînt nu exista în vocabularul bunicilor mei iar singurele dăți cînd se îndepărtau de casă pentru mai multe zile erau acelea cînd mergeau la spital sau la băi, anchilozați de reumatisme sau de boli. Și-apoi, primăvara, înainte de Paște, era multă treabă în curte: începeau săpatul și semănatul în grădină, cloștile scoteau pui…

Știam că se apropia marea sărbătoare cînd mama-mare ne punea să văruim pomii din fața casei. Aliniați, cu ,,șosete” albe imaculate, merii, perii și prunii înfloriți anunțau vestea cea mare, printre zambile, lalele și narcise. Toată perioada pregătirilor era simțită de noi, copiii, ca o corvoadă: eram sătui de mîncarea de post și abia așteptam să dispară din circulație oalele cu borș de zarzavaturi, varza și  mîncarea de cartofi.

Săptămîna Mare era cea mai obositoare dar și cea mai frumoasă: tata-mare aducea brînza și carnea de miel de la cioban, mama-mare făcea cozonacii și vopsea ouăle, care erau în special roșii, conform tradiției. Noi, cei mici, vopseam ouăle cu model: luam un ciorap de damă, în care puneam cîte un ou, o frunză de pătrunjel sau de leuștean și scufundam totul în vopsea. Făcutul cozonacilor era ca o loterie: nu se știa niciodată rezultatul. În fiecare an apărea cîte o nouă rețetă de la vreo gospodină care le știa pe toate. Era suficient, însă, ca făina să fi tras un pic de umezeală pentru ca rezultatul să nu fie întotdeauna pe măsura așteptărilor. Se făcea cald în casă, se punea făina într-un lighean mare, ținut special pentru astfel de ocazii, se pregătea aluatul care era frămîntat cît era ziua de lungă, coca dospită se împletea cu umplutura apoi se punea totul în forme. Noi, copiii, aveam cozonăceii noștri, mici și rotunzi, puși în oalele de bucătărie. Se dădea foc la cuptorul mare, de lut, din curte. Așteptam cu emoții rezultatul, să vedem dacă au crescut sau nu, dacă sînt copți și suficient de pufoși. După ce se răceau, mama-mare îi ducea în casă, îi punea pe șifonier sau pe masă, pe o coală albă de hîrtie. Toată casa se impregna cu miros de cozonaci, care e și mirosul Paștelui din amintirea mea. Le dădeam tîrcoale, dar nu puteam să mîncăm din ei pînă în ziua de Paște, pentru că ,,era păcat”. Posteam forțat, împreună cu cei mari, pentru că era păcat ,,să mănînci de dulce și apoi să te duci la Denii”. Și cum la Denii ne plăcea foarte tare, merita să rezistăm oricărei tentații. Din păcate, nu țin minte nimic de la slujbele respective, pentru că nu îmi era mintea la ele. Plecam de acasă în grupuri mari, în special femei și copii, pe înserate, și umpleam ulițele de povești. La biserică găseam scuza căldurii dinăuntru și a fumului de lumînări, pentru a rămîne afară, unde ne fugăream cînd eram mici, iar mai tîrziu ne dădeam ocheade, fete cu băieți. Un semn de mare simpatie, o adevărată declarație de dragoste, era aceea cînd un băiat se apropia cu lumînarea aprinsă și se prefăcea că îi dădea unei fete foc la păr. Era un mod prin care el își declara sentimentele, la fel ca iarna, la bulgăreala cu zăpadă. Cel mai așteptat moment era acela în care se înconjura biserica; știu că pare sadic, dar ne distram copios cînd vedeam cum, pe întuneric, se mai împiedica vreo băbuță.

În Sîmbăta Patimilor, mama-mare pregătea drobul și plachia de miel (un fel de stufat), pe care le băga la cuptorul mare din curte. În tot acest timp, noi salivam pe lîngă ea, într-un extraordinar exercițiu de așteptare și autoeducare, de renunțare și sacrificiu în vederea unei recompense mai mari. Ne pregăteam toți, după puteri, să întîmpinăm Învierea lui Isus. Poate de aceea Paștele e pentru mine o sărbătoare atît de importantă, pentru că e sărbătoarea întoarcerii la viață, după suferințe și așteptări.

După ce pregătirile erau la final, ne îmbăiam și ne puneam hăinuțe curate, pregăteam lumînările și mergeam la biserică, la Înviere, ca să luăm lumină. Mama-mare îmi spunea că lumina de la miezul nopții ajunge la candela din altar, printr-o minune, direct de la Ierusalim. De aceea, nu am pus niciodată la îndoială existența lui Dumnezeu: dacă își făcea timp, cît este El de mare, să trimită lumină sfîntă pînă pe strada nostră amărîtă, însemna că era cu adevărat mare și atotputernic.

Ajungeam acasă la 3 sau la 4 dimineața, și la ora aia, oricît de tîrziu ar fi fost, ne așezam la masa plină cu bunătăți, după ce ne spălam cu apă din cana unde pusesem un ou roșu și luam o bucată de anafură. Nu cred că am mai mîncat vreodată drob mai bun ca acela și nici cozonac la fel de parfumat.

În ziua de Paște ne trezeam devreme, ne îmbrăcam cu hăinuțe și încălțări noi și plecam, împreună cu alți copii, cu „Christos a înviat”, un fel de colind cu care mergeam pe la casele oamenilor ca să îi anunțăm Vestea cea mare. Ei ne răsplăteau cu cozonac și cu ouă roșii sau cu un bănuț. Nu am ocolit niciodată nici o casă, nici pe cele ale oamenilor celor mai săraci, și nici nu a existat vreodată să nu fim primiți sau să nu ni se ofere ceva.

Între timp, tradițiile și oamenii de atunci au dispărut, ulițele s-au golit. În magazine, la oraș, au apărut cozonacii mari si pufoși, iepurașii și ouăle cu surprize. Doar Paștele din amintirile mele a rămas la fel, cu coji de ouă roșii împrăștiate pe uliță și miros de cozonaci din casa mare.

LUCIAN DIMITRIU

Păreri și opinii