Patimi şi depresii. Ce este şi cum se vindecă depresia (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Aşa cum am afirmat într-un articol precedent, recurgînd la spusele Sfinţilor Părinţi, bolile psihice (sau sufleteşti), în frunte cu depresiile, sînt, în realitate, boli duhovniceşti, fiindcă sînt provocate de păcat şi de patimi, cauzele tuturor bolilor omeneşti. Exceptînd războaiele, fiecare epocă istorică a avut bolile ei, care au secerat milioane de oameni. În Evul Mediu au bîntuit ciuma, holera şi lepra. În Secolul al XIX-lea şi prima jumătate din secolul următor, tuberculoza a făcut cele mai multe victime. În deceniile care au urmat, accidentele de circulaţie, cancerul, bolile cardiovasculare şi SIDA au cerut alte şi alte milioane de jertfe. Acum, „la modă“ sînt bolile psihice, în frunte cu depresia. Căzut în ghearele păcatelor şi ale patimilor, omul contemporan este cuprins de mîhnire şi de melancolie, el devenind, astfel, victima depresiilor de tot felul. Să nu uităm păţania împăratului babilonian Nabucodonosor, care, după victoriile în războaiele din interiorul şi exteriorul imperiului său, a căzut în trufie şi, începînd să-L dispreţuiască pe Dumnezeu, a fost pedepsit cu un fel de nebunie, numită licantropie. A părăsit lumea şi a trăit printre lupi. Cine zămisleşte patimile? Cum îl cuprind pe om din toate părţile, dar mai ales, cum ne putem vindeca de ele? Răspuns la aceste întrebări, dar şi la altele, am găsit în volumul „Patimi şi depresie. Ce este şi cum se vindecă depresia“, autor Ieromonah Sava Aghioritul, volum apărut în anul 2004, la Editura Ecumenică. Traducerea din limba greacă a fost asigurată de preotul Victor Manolache. Cartea este împărţită în 3 capitole:

– Ce sînt patimile, cum apar şi cum se vindecă?

– Definiţia depresiei, cauzele şi vindecarea ei.

– Cum se vindecă bolile psihice fără medicamente?

1) În opinia Ieromonahului Sava Aghioritul, patimile sînt puterile sufleteşti care au luat-o într-o direcţie greşită. Capitularea în faţa lor îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. Bătrînul Paisie Aghioritul a spus: „Patimile sînt puteri ale sufletului. Dumnezeu ne dă puteri, iară nu cusururi. Dar, dacă nu punem aceste puteri în slujba binelui, vine diavolul şi le transformă în patimi, iar noi, care nu ştim nimic, le atribuim lui Dumnezeu. În schimb, dacă le-am valorifica întorcîndu-le împotriva răului, ele ne-ar ajuta în lupta noastră duhovnicească“. Să luăm un exemplu la îndemînă: mînia. Dacă am folosi-o numai în viaţa duhovnicească, am deveni rezistenţi şi puternici. Dar, din păcate, adeseori folosim mînia împotriva semenilor noştri, iar urmarea o ştim foarte bine: avem parte numai de suferinţe. La fel stau lucrurile şi cu alte sentimente scăpate de sub control şi care se întorc tot împotriva noastră: egoismul şi flecăreala. Sfinţii Părinţi ne învaţă că ne vindecăm de patimi numai dacă ne întoarcem faţa către Dumnezeu. Numai pocăinţa, smerenia şi iubirea de Dumnezeu ne vindecă sufletul bolnav de patimi. Terapia Bisericii Ortodoxe are ca scop vindecarea radicală a omului. Să ne folosim de ea prin rugăciune. Omul este alcătuit din trup şi suflet, îngemănate. Cînd se despart, survine moartea. Ca şi la trup, partea raţională a sufletului este creierul. Motorul lui este inima. Sfîntul Ioan Damaschin a cuvîntat: „Sufletul este o fiinţă simplă, vie, netrupească, nevăzută cu ochii trupului, raţională şi intelectuală. Nu are formă, se slujeşte de trup şi îi oferă viaţă, naştere, creştere şi simţire. Sufletul nu este separat de minte“. La rîndul său, Sf. Grigorie Palama ne spune: „Sufletul este chipul Sfintei Treimi şi arată că este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“. Sufletul este alcătuit din 3 părţi: partea cugetătoare (mintea, închipuirea, percepţia); partea mînioasă-voliţională (care se ridică împotriva demonilor şi a gîndurilor rele) şi partea profitoare (care ne cere să-L iubim pe Dumnezeu). Răul, păcatele şi patimile (cauzele multor boli trupeşti şi sufleteşti) sînt creaţii ale diavolului. Ele apar atunci cînd nu ne pocăim şi sînt oglinda virtuţilor. Strămoşul nostru, Adam, nu era pătimaş, iar toate puterile lui sufleteşti se îndreptau către Dumnezeu. Însă, prin cădere, voinţa omenească şi liberul arbitru au fost folosite în mod greşit, omul îndepărtîndu-se de Dumnezeu. Prin aceasta, el a devenit egoist, nedorind să-şi ceară iertare de la Creatorul său, ceea ce a condus la pierderea oricărei comunicări cu Dumnezeu. În chip firesc, au urmat păcatele: el n-a mai postit, idolul său era el însuşi, l-au cuprins uitarea şi trîndăvia şi i s-a întunecat mintea.

În zilele noastre, un om foarte sensibil cade repede în depresie şi devine victima patimilor, iar trupul şi mintea i se îmbolnăvesc foarte repede. În consecinţă, medicamentele nu mai au capacitatea de a-l vindeca. Aşa stînd lucrurile, omul ar trebui să-şi întoarcă faţa către Dumnezeu, de la care speră să-i aline suferinţele şi să-i prelungească viaţa prin recunoaşterea păcatelor şi prin rugăciuni, spovedanii, post şi împărtăşanii. Deopotrivă, şi medicii creştini, şi preoţii cu har cred că multe boli psihice au la origine cauze duhovniceşti şi că medicamentele au doar efect sedativ. Doar taina spovedaniei generale, prin harul dumnezeiesc, este hotărîtoare pentru vindecarea mult dorită. De aceea, este lăudabilă ideea construirii de capele în spitale, ca loc de rugăciune comun şi pentru bolnavii internaţi, şi pentru familiile lor. Bisericuţa străveche din curtea Spitalului Militar din Bucureşti ar putea fi un exemplu şi pentru alţii. Părintele Paisie Aghioritul, în cartea sa „Patimi şi virtuţi“, ne deschide ochii: „Oamenii încearcă să se liniştească fie cu medicamente, fie cu yoga, nedorind adevărata pace, care vine cînd omul ajunge să fie smerit, urmărind să vină şi mîngîierea dumnezeiască în el“. Influenţa mediului stressant face să crească numărul bolnavilor psihic, tineri şi bătrîni. Cu toţii dau buzna în clinicile de specialitate, unde încap pe mîna medicilor, dar adevărata vindecare a acestor bolnavi se face doar în bisericile ortodoxe. Acolo are grijă de noi Isus Christos, adevăratul doctor al sufletelor.

2) Sfinţii Părinţi numesc depresia o akedie, adică starea de lenevie, de oboseală, de lîncezeală şi de somnolenţă. Mai precis, depresia este lipsa dorinţei de a mai trăi. Este boala care cunoaşte o răspîndire cumplită şi care se alătură insomniei şi schizofreniei. Cauza acestei maladii este, în primul rînd, egoismul fără seamăn al omului, materializat în patimile care l-au subjugat cu totul. Într-o statistică a bolilor, întocmită de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, depresia ocupă locul al doilea după bolile cardiovasculare, care au la origine tot o depresie. Aceasta atinge mai ales femeile. Sînt predispuşi la depresie şi săracii, obsedaţi de grija zilei de mîine, dar şi bogaţii, cum să nu dea socoteală pentru averile acumulate ilicit, dar mai ales cum să le păstreze intacte.

La ora actuală, jumătate din populaţia Europei suferă de boli psihice, din cauză că s-a îndepărtat de Dumnezeu, a căzut în erezie şi în păcat. Tot Părintele Paisie Aghioritul ne povăţuieşte: „Cu cît oamenii se îndepărtează de viaţa firească, viaţa simplă, şi năzuiesc spre confort şi lux, cu atît creşte şi neliniştea omenească în lume. Şi cînd te îndepărtezi de Dumnezeu, îţi pierzi liniştea şi nu-ţi mai găseşti odihna“. În general, vindecarea de depresie ţine de pocăinţă, de lupta cu egoismul şi iubirea faţă de Dumnezeu. Dar, dacă omul nu se pocăieşte, merge sigur spre moartea prematură. În Sfînta Scriptură spune: „Urmarea păcatului este moartea“. Pe cînd trăia în Paradis, Adam era nemuritor, dar, încălcînd poruncile lui Dumnezeu, de a nu mînca din Mărul Cunoaşterii, a fost azvîrlit pe Pămînt, unde a cunoscut suferinţele de tot felul şi, în cele din urmă, moartea. Dintre toate modurile de a muri, sinuciderea este cea mai rea îndepărtare de Dumnezeu.

(va urma)

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI