Patimile prizonierilor români în Bulgaria (11)

in Lecturi la lumina ceaiului

La sosirea noastră în lagăr, mai rămăseseră, din totalul acestor tovarăşi de captivitate, doar vreo 5-6 cîini, care, datorită belşugului sosit în ultima vreme, reuşiseră să se mai întremeze. Spre nenorocirea lor, bietele patrupede, îndată ce au prins o fărîmă de vigoare, au avut imprudenţa să-şi arate sentimentele faţă de bulgari, pe care îi lătrau şi îi mîrîiau, cu o vădită antipatie. Cînd bulgarii aflară, în cele din urmă, că erau ,,cîini româneşti“, soarta nevinovatelor fiinţe fu pecetluită.

Urmă o sălbatică goană cu laţul, după ei. Cum era prins, cîinelui i se lega o sfoară lungă de gît, după care un voinik, învîrtindu-se repede pe picioare, cu frînghia întinsă, descria un soi de cerc în aer, cu victima care schelălăia, zbătîndu-se să iasă din strînsoare. În acest timp, ceilalţi bulgari, aşezaţi în cerc şi înarmaţi cu cîte o bîtă, cînd cîinele ajungea în dreptul lor, îl loveau, pe întrecute, cu acelaşi elan şi cu aceeaşi veselie cu care copiii se angrenează într-un sport inocent. Jocul înceta odată cu ultima suflare a cîinelui hărtănit ca o zdreanţă, pentru ca să reînceapă cu o nouă victimă… pînă ce din bietele trupuri n-a mai rămas decît un morman de carne însîngerată. Aşa petreceau soldaţii bulgari.

Cu cîteva zile în urmă, am avut, încă o dată, prilejul să constatăm că ofiţerii lor nu se lasă cu nimic mai prejos. Locotenentul Kolef, comandantul lagărului, venind, într-o dimineaţă, într-o aşa-zisă inspecţie prin barăci, a dat cu ochii de singurul cîine rămas în viaţă, pe care stăpînul lui, căpitanul Georgescu, reuşise să-l salveze, ţinîndu-l ascuns, în tot acest timp, într-un colţ al încăperii. Era un ogar de toată frumuseţea, alintat de noi toţi. Cum îl zări, ofiţerul bulgar se uită împrejur, întrebător, şi, înainte să-i ghicească vreunul din noi intenţia, se apropie de cîine, care, din culcuşul unde stătea încolăcit, îl privea cu ochi blînzi, aşteptînd parcă să fie mîngîiat. Bulgarul, însă, ridică repede piciorul şi, cu o lovitură puternică în cap, îl ameţi. Apoi, cu toate împotrivirile ofiţerilor români, continuă să-l lovească şi să-l calce cu călcîiul cizmei potcovite, pînă ce zdrobi craniul delicat al cîinelui şi ochii acestuia ieşiră din orbite…. Şi doar sărmanul animal, ca şi ceilalţi semeni ai lui, ucişi într-un mod atît de barbar, nu putea fi învinuit de vreo complicitate la zădărnicirea visului naţional bulgar.

(…) Pe lîngă numeroasele scrisori venite de la cititorii mei, am primit şi o epistolă scrisă de camaradul Leonida Cernăianu – pe patul de moarte, în lagărul din Hascovo – către părinţii lui şi care le fusese adusă acestora de un alt camarad, după încheierea războiului.

Acest document, fiindu-mi trimis de fratele defunctului abia după publicarea finalului lucrării de faţă în foiletoanele ,,Universului”, n-a putut fi menţionat în acest ziar. Îmi fac o datorie din a da publicităţii ultimele gînduri ale unui camarad de regiment şi de suferinţe, care a plătit cu viaţa privilegiul de a avea o inimă bărbătească. Redau numai un fragment din scrisoare. Aceste rînduri înduioşătoare vin la timp, ca o confirmare de dincolo de mormînt a faptelor relatate de mine, înainte de a avea cunoştinţă de existenţa lor.

(va urma)

C. VLĂDESCU

COMENTARII DE LA CITITORI