Patimile prizonierilor români în Bulgaria (12)

in Lecturi la lumina ceaiului

Patimile prizonierilor români în Bulgaria (12)

 

Am păstrat intacte cuprinsul şi forma în care scrierile acestea au fost azvîrlite în pripă de mîna unui muribund care, în ultimele lui ceasuri, are încă grijă să-şi consoleze părinţii, trimiţîndu-le, ca supremă mîngîiere, asigurarea – cum spune el – că ,,a ştiut să-şi apere, şi în captivitate, onoarea de ofiţer român”.

,,Scumpii mei părinţi,

Am luptat două zile: în 23 şi 24 august, şi trebuie să ştiţi că, datorită scumpului nostru colonel Grigorescu – mort în captivitate, sărmanul -, cele două divizioane, din 5 Obuziere, s-au comportat eroic, aşa cum nimeni nu a mai făcut-o, la Turtucaia. Sînt fericit că m-am numărat printre cei ce au luptat împreună cu 5 Obuziere. Deşi cetatea s-a predat la ora 1 p.m., Obuzierele au luptat pînă la 6 seara, cînd comandaţii mai mari care mai rămăseseră, disperaţi că-i vor măcelări bulgarii, trimit al doilea ordin de încetare a focului, întrucît cetatea s-a predat, soldaţii nemaiavînd pe unde să se retragă.

În timpul captivităţii, am ştiut, la fel de bine, să-mi apăr onoarea de ofiţer român. Să vă povestesc o întîmplare în care am fost implicat, ca să nu mai fiţi nevoiţi să-i întrebaţi pe alţii despre ceea ce s-a petrecut atunci. Şi asta, fiindcă, probabil, vă vor ajunge la urechi unele vorbe legate de acest lucru.

Fuseserăm aduşi, de la Kârjali, la Ustovo, toţi ofiţerii inferiori, pentru lucru. Eram vreo 400. Am fost împărţiţi în 3 grupe, dîndu-ni-se numere de salahori, de la 1 la 100 şi ceva, în funcţie de cîţi oameni erau în grupă. Eu am avut numărul 98, în grupa satului Vlahovo. A doua zi ne-au adus la şosea să lucrăm, însă, după cum ne hotărîserăm, am refuzat să muncim.

Am fost închişi în locuinţe mizerabile, iar timp de 6 zile nu ni s-au dat nici apă şi nici pîine. În a şasea zi, seara, au venit înarmaţi cu nişte beţe, ca să ne forţeze să ieşim la muncă, şi cei mai mulţi dintre ai noştri s-au speriat. Au fost îndemnaţi să iasă cei ce vor să lucreze şi, din 100 şi ceva cîţi eram în grupă, am rămas fideli hotărîrii luate numai vreo 20. Dintre aceştia, am fost bătuţi 10, iar ceilalţi, trecuţi cu sila la cei ce voiau să lucreze. Printre aceştia din urmă m-am aflat şi eu, iar cînd mi-au dat brînci către cei ce urmau să muncească, mă întrebam: de ce ne trec acolo pe noi, cei ce nu vrem să lucrăm? După cîteva minute, locotenentul bulgar Kircef vine şi se adresează grupului nostru: ,,Şi acum, cine vrea să moară?”. Eu, care eram hotărît să risc orice, numai să nu mă dezic, am ieşit afară din grup: ,,Eu, eu vreau să mor, dar să nu lucrez”. Cînd au văzut barbarii că tot nu mă sperii şi că încă mai rezist, s-au înfuriat, fiarele: m-au trîntit la pămînt, mi-au desfăcut şezuta pînă la piele, aşa cum procedaseră şi cu ceilalţi, şi, ca pedeapsă suplimentară, mie mi-au aplicat 36 de lovituri îndesate, cu beţele cele mai groase şi mai noduroase, iar ascuţişurile ramurilor mai mici, lungi de 3-5 cm, tăiate de ei în mod expres, îmi pătrundeau în carnea vie a rănilor de pe trup.

După aceasta, leşinat, am fost tăvălit în curtea casei, într-un colţ, unde locotenentul Kircef a început să mă înjure – de ce nu lucrez eu, cînd ceilalţi căpitani bătrîni lucrează? – şi mi-a tras, cu mînerul de fier al cravaşei, mai mult de 50 de lovituri peste cap. Apoi, a dat ordin santinelelor să mă bată cu paturile armelor şi să mă înţepe cu baionetele. Am leşinat din nou şi, abia cînd bulgarul s-a încredinţat că, dacă n-oi muri – ceea ce era probabil să se întîmple -, măcar tot o să rămîn nenorocit, călăii m-au lăsat. Şi totuşi, fiţi siguri, scumpi părinţi, că fiul vostru a ştiut să-şi apere, întotdeauna, onoarea.

Eu am fost, însă, slab de constituţie, bătaia aceea m-a zdrobit şi, de atunci, bolnav sînt. Singurul regret pe care îl am este acela că mor pe pămînt străin. Ah, Doamne! O dată să mai văd pămîntul românesc, şi acolo să mor!”.

Sfîrşit

  1. VLĂDESCU

 

COMENTARII DE LA CITITORI