Patimile prizonierilor români în Bulgaria (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Afară, ofiţerul bulgar pregăteşte reeditarea crimei. Doi voiniţi îl înşfacă pe unul din cei aflaţi în grămada ofiţerilor căzuţi în nesimţire şi îl tîrăsc spre centrul pieţei, însemnat cu pete mari de sînge, unde alţi 2 călăi îl aşteaptă pe nefericit, cu vergile ridicate, gata să lovească.

Nebunia ne cuprinde; simţurile nu mai pot rezista şi, într-un acces de disperare, de jos şi de la etaj, toţi, în acelaşi timp, ne înghesuim la geamurile care sar în bucăţi, lovite de năvala noastră nebună:

– Opriţi!, strigăm. Ajunge! Mişeilor, laşilor.

În piaţă, strigătele noastre sînt însoţite de tumultul mulţimii care se agită, arătînd, în direcţia ofiţerului bulgar, gesturi de protest, ameninţătoare. Dar, imediat, santinelele înarmate înlătură cu brutalitate mulţimea. Camaradul tîrît de la zid e întins, din nou, cu faţa la pămînt.

În acel moment, din haosul creat străbate un urlet de nebunie, ieşit din toate piepturile şi, sfîşiaţi de mila faţă de camarazii noştri, strigăm în româneşte şi bulgăreşte:

– Opriţi! Lucrăm, lucrăm, bestiilor … rabotă… rabotă…

Ofiţerul bulgar priveşte zîmbind spre ferestrele noastre, apoi face un gest, din care înţelegem că a dat ordinul de încetare a grozăviei. Cercul de santinele se desface şi ni se permite să mergem să ridicăm răniţii. Sărmanul voinik grec care plînsese sub fereastra noastră se apropie şi, tremurînd din toate încheieturile, ne spune ceva, în greceşte, precipitat şi cu răsuflarea tăiată; sînt, probabil, cuvinte de încurajare.

Ne repezim spre mormanul camarazilor ce zac lîngă perete şi, plîngînd, îi luăm binişor în braţe, ca pe nişte copii bolnavi, avînd grijă să nu le atingem rănile de pe corp care, văzute, acum, de aproape, ni se par cu atît mai impresionante. Îi ducem în camere, împărţindu-i astfel încît să se bucure de mai mult spaţiu (lucru care, Doamne, nu e deloc uşor), pentru a fi feriţi, atît cît se poate, de loviturile inerente, produse în înghesuiala din timpul nopţii.

În odăiţa mea e întins, pe foaia lui de cort, căpitanul Costescu, alături de tovarăşul său de supliciu, locotenentul Vretos. În privinţa celui dintîi, care fusese lovit peste şale şi peste şira spinării, tragem puţine şanse de scăpare şi ne aşteptăm să vedem, curînd, efectul leziunilor interne, de care eram încredinţaţi că nu va putea fi scutit. Sărmanii camarazi găsesc, încă, puterea să ne vorbească. Nici unul nu se vaită. Vretos, rănit, deja, grav pe front, de schije de obuz, în piept şi în umăr, se ţine încă bine şi spune, rîzînd:

– Măi, ai dracului, m-au rupt!

Costescu, la rîndul lui, ne explică, dorind, parcă, să se scuze:

– Am vrut să nu strig, băieţi; m-am ţinut tare la primele 4 lovituri, după care n-am mai putut. Plămînii, carnea au strigat fără voia mea… N-aveţi idee cum doare…

Ceilalţi – căpitanul Tolmide, aproape mort, căpitanii Vlad, Lupu, Roiescu, Chiriceanu, Popea, locotenenţii Bîrsănescu, Teodoriu ş.a. – au fost duşi la etaj, unde camarazii îi îngrijesc cum pot. N-avem pansamente, n-avem vată, nici măcar apă proaspătă să le spălăm rănile, peste care sîngele se încheagă într-o crustă vineţie. Ne învîrtim, neputincioşi, în jurul lor.

Prin fereastra casei de peste străduţa îngustă, de mai multă vreme, siluetele a două femei se disting în semiobscurul dinapoia geamurilor. Ne tot fac semne, însoţite de cuvinte ce nu răzbat pînă la noi. Figurile lor sînt descompuse de groază, cu ochii roşii de plîns, iar părul femeii mai tinere e risipit în dezordine. Fiindcă nu le putem înţelege cuvintele, au luat o pernă mare, pe care, prinzînd în ace o coală de hîrtie, au scris cu litere mari, în franceză: ,,Păstraţi-vă curajul! Gîndiţi-vă la soţiile voastre şi la copii!”. E uimitor! De unde au apărut asemenea fiinţe pline de omenie şi astfel de dovezi de civilizaţie, pe aceste meleaguri? Le mulţumim, prin gesturi, cu recunoştinţa cea mai sinceră pe care am resimţit-o vreodată. Le răspundem, scriind, pe o bucată de hîrtie, rugămintea să ne procure vată şi un antiseptic, pentru cei răniţi.

Santinelele au mai slăbit paza şi, peste cîteva minute, prin intermediul tînărului grec din gardă, primim un sul mare de vată, o sticluţă cu tinctură de iod, precum şi un mic bidon, din tablă, cu rom, din care ne grăbim să le dăm cîte o înghiţitură celor suferinzi. Apoi, le pansăm rănile, evident, cu destulă stîngăcie. Cîte o batistă – murdară, binînţeles – e înmuiată în tinctură, după care e zvîntată şi, apoi, aşezată peste stratul de vată aplicat pe răni.

(va urma)

C. VLĂDESCU

COMENTARII DE LA CITITORI